Aveam o durere de cap îngrozitoare. Când am deschis ochii am realizat că mă aflam în salonul unui spital. Dalton era pe scaunul din încăpere.
—Cum te simți?
—Simt că îmi explodează capul.
El avea un mic plasture pe frunte, se pare că nu a pățit nimic grav.
—Dar tu?
Am întrebat eu.
—Puțin speriat, dar bine.
—De cât timp suntem aici?
Afară era noapte aproape, ceea ce însemnă că eram acolo de ceva timp.
—Câteva ore, acum e ora 22:25
Doamne Dumnezeule! Sara, Bunica, Mătușa Tessa!
—Știe cineva că suntem aici?
Pregătită să mă ridic din pat am realizat că nu aveam energia necesară ca să o fac.
— Ev, eu... Îmi pare rău.
— E în regulă, adică suntem aici, puțin răniți dar bine. Nu?
— Nu e bine, deloc.
— De ce spui asta?
— Mașina care venea din partea opusă...
— Continuă.
— Matteo era la volan... e în spital aici.
Cum a ajuns Matteo aici? Cum? De ce? Sute de întrebări mi-au invadat capul, care era pe cale să explodeze.
— Și c-cum se simte?
Simțeam un nod în gât, care îmi bloca respirația aproape.
— A scăpat ușor, câteva lovituri, dar nu asta este problema.
Care putea să fie problema?
— Era beat, a intrat în casa unchilor tăi și a distrus complet camera ta și salonul, Sara nu știa ce să facă, a sunat la poliție dar el a fugit, iar după a dat în noi.
— Și...
— E treaz, Sara a fost la el, a spus că a intrat în noi intenționat, când a văzut că ești lângă mine a luat-o razna. Ce iubițel ai tu!
— Nu este nimic amuzant în asta! Tu și glumele tale proaste. Unde e?
Picioarele, nu simțeam picioarele.
— Dal...
— Bună, vă rog să părăsiți încăperea, trebuie să consult pe domnișoara Eveline.
În doctor de circa 30 de ani și-a făcut apariția în cameră. Dalton a inspirat adânc uitându-se la mine îngrijorat iar apoi a ieșit.
După ce a închis ușa in urma lui doctorul a venit mai aproape.
— Cum vă simțiți?
— Ca și cum aș fi fost călcată de tren, am o durere teribilă la cap și la umăr, dar nu asta mă îngrijorează...
Am făcut o pauză.
—Nu-mi simt picioarele.
— Tocmai de asta ne-am speriat, dar nu vă faceți griji.
— Să nu-mi fac griji? Nu pot să merg pe picioarele mele, nu le mai simt, cum sa nu-mi fac griji?
— Domnișoara, totul ține de timp, așteptăm analizele, facem consultația iar după, vom putea spune cu precizie dacă este atat de rău sau nu. Vă rog, păstrați calmul, în situația in care sunteți nu este indicat să vă agitați.
Nu am spus nimic pentru următoarele două ore, doctorul m-a consulat și a schimbat pansamentul de pe umăr și de pe frunte lângă sprânceana din dreapta, abia atunci am observat că eram rănită și acolo dar nu prea rău, era o zgârietură făcută de un ciob care a zburat pe fruntea mea în timpul accidentului, culmea nu a durut deloc.
— Bunica ta e pe drum, a luat trenul, soțul meu va merge după ea.
Mătușa Tessa vorbea cu mine de ceva timp deja, eu abia am scos două cuvinte. Sara încerca să mă înveselească însă chiar nu era momentul, voiam doar să rămân singură.
Aveam sute de întrebări.
Cu ce am greșit atât de rău încât să primesc asta?
De ce mie?
De ce Matteo a venit beat aici?
De ce a distrus camera mea și salonul?
De ce universul este împotriva mea?
De ce nu pot fi liniștită?
De ce nu pot fi fericită?
De ce nu pot avea o viață normală?
De ce?
Venirea mea în acest oraș ar fi trebuit să-mi ușureze suferință, dar era tot mai rău.
Când bunica și-a făcut apariția în camera de spital în care eram și m-a văzut întinsă pe pat a început să plângă. S-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat ușor, cu grijă, ca să nu atingă părțile în care eram rănită.
— Scumpa mea cum te simți?
— Nu am cuvinte să pot spune asta... mă bucur că ești aici.
— Nu trebuia să te las să pleci. Credeam că așa va fi mult mai bine pentru tine, însă am greșit.
— Să nu-ți treacă prin minte să te învinovățești pentru ceea ce mi s-a întâmplat, te rog.
Bunica m-a eliberat din strânsoare și s-a uitat la mine încercând să oprească lacrimile.
— Înainte să vină spre Roma, Matteo a fost la mine. Însă atunci nu era beat, a venit să-mi ceară un sfat fiindcă voia să-l ierți. Avea de gând să-ți cumpere un cadou și să vină la tine cu el dar... i-am spus că nu așa îl vei ierta, va trebui să îți dovedească că-i pare rău. Apoi a spus că va lua mașina și va veni la tine.
— Cred că metoda lui a fost cea mai proastă metodă. Eu... eu nu îmi simt picioarele...
Bunica a rămas blocată ca și cum ceea ce am spus ar fi fost cea mai șocantă veste pentru ea. Nu a spus nimic preț de câteva secunde a rămas tot așa, privind în gol, necăjită. Am observat câteva lacrimi care își făceau loc pe fața ei, după s-a apropiat de mine.
— Fetița mea...
Mi-a strâns ușor mâna și a pus-o la pieptul său.
— Îți promit că vom lupta împreună. Vom fi puternice împreună de data aceasta. Sunt aici lângă tine și nu plec până când o să fiu sigură că ești bine.
O lacrimă mi-au dat puțin obrazul, am reușit să le țin pe restul. Nu voiam să plâng de față cu bunica a văzut prea multe lacrimi la mine, prea multă suferință, nu știu cat ar mai putea suporta.
Sara și părinți ei au stat cu mine până când programul de vizită s-a încheiat, bunica a rămas cu mine peste noapte.
Într-un final am reușit să adorm. Când m-am trezit era ora 8:34 dimineața. Un buchet de flori, o ciocolată și un bilețel erau pe noptieră.
Am întins mâna după bilețel care era împăturit.
Bună dimineața rază de soare.
Sper să te simți mai bine astăzi. Luăm cina împreună diseară.
—You know Who.
Dalton? Rază de soare?
Doar după ce am citit biletul am realizat că bunica nu era în cameră. La scurt timp a ajuns doctorul care m-a consultat.
— După toate analizele putem confirma faptul că, cu puțină voință și efort picioarele tale își vor reveni. Posibil pe mâine dacă totul decurge cum trebuie te vei întoarce acasă.
Puteam spune că ziua mea a început destul de bine în ciuda tuturor celor întâmplate ieri.
Sara a stat toată ziua cu mine după școală împreună cu Luca, care a venit mai târziu puțin. Spre surprinderea mea a venit și Edward care a aflat de la Luca despre accident. Am rămas singuri câteva minute iar el a profitat de moment.
— Eveline, Eu vreau să îmi cer scuze.
— Te rog nu am nevoie de asta acum.
— Nu. Lasă-mă să termin.
Nu voiam să se creeze o atmosferă ciudată dacă va aduce în discuție ceea ce s-a întâmplat între noi. Însă nu puteam să fug la nesfârșit.
— Sunt un idiot. A fost imatur din partea mea. Nu trebuia să te sărut dar adevărul este că sunt atras de tine.
— Eu chiar nu sunt în stare să port această discuție acum însă, te iert.
M-am gândit într-una la acea cină, dar când am văzut cine a intrat pe ușă, mi-am dorit să-mi funcționeze picioarele ca să pot fugi cât mai departe.