În urmă cu trei luni. Iulie. Vineri. Seară — Din perspectiva Sophiei.
Nu îmi pot lua gândul de la acel roșcat. Probabil că e însurat cu acea blondă frumoasă care s-a uitat la mine și s-a încruntat. Dar ochii lui... ochii lui erau ca de gheață. Privirea lui rece care m-a topit. În fine, un bărbat pe care nu îl voi revedea. Nu am visat niciodată la un bărbat și nici nu vreau acum unul. Ce vreau acum este să mă înscriu la Harvard, să fiu acceptată și să mai beau un pahar de vin alb.
– Diz? o strig pe Daiana care stă cu ochii în ecranul telefonului.
– Da?
– Mai vrei? ridic sticla de vin și îmi face semn că nu, strâmbându-se.
De băut, beau. Încă de mică am fost învățată, deși e cam mult spus, cu băutura. Nu beau să mor leșinată printr-o toaletă sau să vărs până nu mai pot. Niciodată. Beau și eu cât să mă simt bine, mă amețesc puțin doar. Fără dureri de cap, fără greață, fără vomat. Aproape în fiecare weekend mergeam la câte o petrecere la mine, la Daiana și Adrian sau la oricare coleg din generația noastră care dădea vreo petrecere și ne invita.
– Mă duc afară. îi spun Daianei și îmi face cu mâna. Ies din sala aglomerată și mă sprijin iar de balustradă, privind de această dată lacul.
– De ce stai aici singură? aud o voce groasă și o recunosc imediat.
– Pentru că înăuntru e prea cald.
– Eu zic să mergem înăuntru pentru că nu mai durează mult și ar fi frumos să mai dansăm cu toții.
– Of, Adrian! Nici să mă bucur de liniște nu pot! oftez și el începe să râdă. Țin foarte mult la el și îl apreciez enorm pentru sufletul lui bun. Totuși, mai stau puțin aici. îi spun, ridică din umeri și pleacă.
Rămân singură. E ciudat pentru că eu nu stau singură mai niciodată. Mereu sunt cu Diz, cu tata sau cu Tamara sau cu orice altă persoană și niciodată nu mi-am dorit să fiu singură așa cum îmi doresc acum.
– Mă pot așeza? tresar când aud vocea care mi-a răsunat pentru puțin timp în minte.
Nu vreau să mă întorc. Nu vreau să răspund. În mine se declanșează ceva necunoscut: frica. Parcă sunt paralizată și nu mă pot mișca.
– Hei! Ești ok? îi simt mâna pe brațul meu și mă întorc încet, zâmbind.
– M-ai urmărit cumva? îl întreb pe roșcat.
– Hmm... poate. răspunde foarte serios, apoi râde. Nu! Mănânc mai mereu aici și îmi place foarte tare lacul pe timp de noapte.
Într-adevăr, priveliștea e superbă. Lacul este colorat cu luminițe de diverse culori și pare a fi o imagine desprinsă din basme.
– Acum înțeleg. îi spun privind în ochii lui.
– Ești cu prietenii, nu? mă întreabă, punând paharul de whisky pe balustrada groasă de lemn.
– Mda... și tu... nu erai singur acum o oră. îi spun și râde.
– Anna? Nu, doamne ferește! E colega mea de muncă, atâta tot. explică indignat, de parcă nici nu o suportă pe Anna.
– Înțeleg, domnule...?
– Harry! Iartă-mă! Harry e numele meu! întinde mâna râzând într-un mod foarte drăguț.
– Sophie! îi prind mâna și stăm așa câteva secunde bune.
– Sophie... ce nume frumos. Am întâlnit Sophia, dar Sophie nu cred. îmi ține mâna foarte lejer și îi simt perfect pielea cu degetele.
– Vezi să nu mă deochi! îmi trag mâna și îi spun părând puțin panicată, dar el știe că mă prefac.
– Nu-i nimic! O sun pe bunica și îți trece imediat! glumește și îmi scapă un chicot.
– Sophie! o văd pe Diz făcându-mi semn să intru. Se uită la noi, ridică o sprânceană, se întoarce zâmbind cu gura până la urechi și pleacă.
– Ar trebui să intru... îi spun privindu-i ochii albaștri. Iar mă topesc acești ochi de gheață.
– Da, ar trebui. repetă ce am spus eu, zâmbind puțin într-o parte.
– Mi-a părut bine, Harry!
–La fel și mie! se apropie de fața mea și îmi lasă un sărut puternic pe obraz. Îmi stă inima în loc. Îngheț. Se uită iar în ochii mei.
– Te superi dacă iau eu ăsta? îi iau paharul și iau o guriță mică din băutura lui.
– Nu, deloc! spune și încep să merg spre restaurant. Sper să ne mai vedem, Sophie! îi aud vocea puternică și mă întorc.
– Niciodată! strig și eu la el și zâmbim amândoi.
Zâmbim pentru că eu o să plec la Harvard, el nu știu unde stă, dar probabil că în acest cartier, dacă tot vine să ia masa aici mereu. Nu o să-l mai văd pentru că nu vreau acum un bărbat în viața mea. Vreau să mă axez pe studiile mele.
Prezent. Luni. Septembrie.
Sacou negru? Sacou albastru? Pantaloni? Fustă? Sandale? Totuși e destul de cald azi pentru pantofi. Nu mă pot hotărî. Mă întind pe pat și aud un ciocănit la ușă.
– Bună dimineața! intră Daiana plină de entuziasm cu două căni în mâini.
– Bună dimineața! iau cana mea de cafea și o pun pe masă.
– E cald pentru pantaloni! se uită la hainele pe care le-am scos din șifonier.
– Așa e...
– Mă duc să îi dau cafeaua și lui Adrian. M-a strigat de zece ori, îți vine să crezi?! spune șocată în șoaptă.
– Tu ai vrut bărbat! strig după ea.
– Ha, ha, ha! o aud râzând ironic.
Of, Daiana! Vor fi colegii mei de apartament acest semestru. Apartamentul meu nu este încă gata, mai trebuie să îl mobilez, dar până îmi face mobila mai durează.
Este prima zi de facultate. Oficial, am început facultatea la Harvard. Sunt atât de entuziasmată! Am așteptat toată vara momentul ăsta. Sunt la specializarea Limbă și Literatură, exact ceea ce îmi place și ce îmi doresc. Vara a trecut relativ repede. Am lucrat la firma de avocatură a tatălui meu ca asistent, deci nu am stat degeaba. În weekenduri m-am plimbat cu Daiana și Adrian peste tot în State, deși ne propuseserăm să vizităm Europa sau Australia.
Mă îmbrac până la urmă cu o fustă plisată neagră, până la genunchi, îmi iau un top negru de satin, sacoul alb și sandalele negre cu tocul pătrat. Sunt gata! Pentru că și cei doi prieteni ai mei sunt tot la Harvard, Daiana la Design și Adrian la Informatică, și-au cumpărat apartamentul foarte aproape de campusul Universității. Așadar, nu am nevoie de mașină acum. Cobor de la etajul 4 cu liftul și merg pe jos până la intrarea în facultate. De câte ori am fost, de atâtea ori ador să văd clădirea asta.
Eu am la parter amfiteatrul și cursul începe la 10:00. La Daiana începe la 12:00 și la Adrian la fel. Intru în holul imens al clădirii și văd amfiteatrul în care are loc ora mea. Intru și le zâmbesc noilor mei colegi, iar unele fete îmi fac cu mâna. Îmi recunosc cei mai mulți colegi pentru că am creat un grup și ne-am împrietenit pe Facebook. Mă așez pe al treilea rând de la geam. Nici prea în spate, nici prea în față. Urmăresc foarte atentă ce se întâmplă afară, în curtea interioară. Cum studenții se îmbrățișează, cum se bucură că se revăd. Frunzele deja încep să cadă aurii pe pământ.
– Bună ziua, dragi studenți! Numele meu este Harold Edwards și sunt profesorul vostru de Literatură Universală. Pentru că domnul decan nu este disponibil în acest moment, eu voi fi îndrumătorul vostru în cei patru ani de facultate! un bărbat vorbește în fața clasei, dar eu sunt vrăjită de imaginea a tot ceea ce înseamnă această construcție. Mă uit la fiecare detaliu de pe fiecare zid. Facem o scurtă prezentare? întreabă profesorul.
Mă întorc zâmbind cu fața către catedră. Simt imediat cum îmi fuge pământul de sub picioare. Îmi simt sângele cum se scurge din venele mele, lăsându-mă albă ca varul. Încheieturile mele încep să tremure încet și le ascund în poală. Mă uit fix la el, la roșcatul din fața mea. La profesorul meu! Simt că o să leșin. Nu am fost pusă niciodată în așa situație. Trebuie să mă calmez. Mă calmez. Îmi așez înapoi mâinile pe bancă, îmi reglez respirația și îmi pun înapoi fața de serioasă și nu cea desfigurată de panicată.
Ascult cum se prezintă rând pe rând colegii mei, dar nu pot să aud nimic din ce spun. Urmează rândul meu și nu vreau să mă ridic în picioare să îmi spun numele, de unde sunt și câți ani am pentru că îmi e rușine de el. Îmi e rușine pentru că m-am gândit la el aproape mereu și mă împăcasem cu ideea că n-am să-l mai văd.
– Domnișoară? aud și îmi ia ceva timp până corelez mișcarea gurii lui și rostirea cuvântului. Îi zâmbesc imediat și mă ridic în picioare.
– Mă numesc Sophie Hall, sunt din Cambridge, am 19 ani și visul meu este să termin Universitatea Harvard și să devin profesor universitar. le zâmbesc colegilor, fără să mă uit la Harry.
Te rog să nu te uiți la mine! Te rog să nu te uiți la mine! Îmi spun în minte și mă uit la el. Are ochii plini de mine. Parcă numai pe mine mă vede. Se uită la mine zâmbind atât de frumos. E atracție, nu dragoste. Nu există dragoste așa. Poate că el nici nu își amintește de mine. Au trecut trei luni. Da, sigur nu mai știe cine sunt. Dar e profesorul meu, pentru Dumnezeu! Ar trebui să nu mai gândesc deloc.