în copilărie, destestam somul.
mi se părea așa o pierdere de
timp, soare, desene animate;
mă forțam mereu să dorm
sau mă încăpățânam să nu dorm.
îmi imaginam cum se întâmplă atâtea
atât de multe lucruri fără mine,
cum eu le pierd, le ratez pe toate.
apoi, în adolescență...exact pe dos
somnul îmi era cel mai bun prieten;
şi nu oboseala mă împingea la somn
ci tristețea adâncă, înrădăcinată
acum voiam să ratez lucrurile
voiam să pierd totul
și să nu mai fie nimic.
simțeam cum realitatea
se strecura prin mine ca printr-o sită
şi creierul meu adormea recunoscător