Marea
El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - şi sunt a ta...
Marea chicotea: - Ha! Ha!...
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată - atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-îmbrăţişarea.
E târziu. Când - beat de dor -
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?... Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Oşie de vis a lumii,
ei - în linguşirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă.
Ștefan Augustin Doinaș