Primul lucru pe care l-am văzut când am deschis ochii a fost un trup care stătea într-o poziţie ciudată, în apropierea unui cuţit plin de sânge.
M-am ridicat şi l-am privit tăcut. Ciudat, dar nu simţeam nimic.
Afară se auzeau o grămadă de sunete. Geamul era deschis, aşa că m-am apropiat şi am urmărit cu curiozitate întreaga hărmălaie. Luminile unei ambulanţe m-au orbit pentru o secundă. Maşina opri în faţa casei, unde se aflau deja alte trei care aparţineau poliţiei. Erau aici pentru acel trup? Pentru crimă...
Am luat-o la goană pe scări şi le-am deschis uşa. Ca de obicei, m-au ignorat. Aşa fac întotdeauna.
- La etaj! ţipă unul dintre paramedici.
- Grăbiţi-vă! Faceţi ceva! am ţipat cât m-au ţinut plămânii, în timp ce-i priveam făcând tot ce le stătea în putinţă. După un timp, unul dintre ei ridică braţul lipsit de vlagă al trupului şi, înconjurând încheietura fragilă, căută pulsul. Cu o expresie afectată, îşi verifică ceasul.
- Ora decesului: 2:31.
- NU! TE ROG, NU! NU! Nu! NU!
Ridicară trupul şi îl vârâră într-un sac de plastic deja pregătit.
- Vă rog... NU E PREA TÂRZIU!
Nu m-au auzit. Niciodată nu au încercat să o facă. I-am urmărit tăcut cum se pierd în noapte cu tot cu trupul meu neînsufleţit.