N/A: Îmi pare rău ca nu am postat, deși nu știu dacă o sa postez mâine:)) promit că săptămâna viitoare revin înapoi la programul meu, dar idk, i'm not sure. Sunt cam ocupată momentan și mnuj, but i try my best <3 anyway, scuze că postez atat de târziu, tot n am prea reușit, dar încerc. Idk, scuze și ca actiunea e cam fucked up și grăbită, but i don't have time omfg i hate myself too it's alr and okay. =))))) dacă vedeți greșeli gramaticale, spune-ți-mi, vă rog 🙏
×
Ess poate fi oricine.
Trecuseră deja câteva zile de când suntem în această vacanță, dar chiar nu mă plâng. Sincer să fiu, sunt surprins la cât de bine a mers totul. Momentan, până acum, totul a decurs destul de interesant și a fost o recreație bună de la viața de zi cu zi. Chiar pot să spun că am avut șansa să mă relaxez și eu pentru câteva zile, iar dacă înainte puteam afirma convingător că nu am nevoie de zile libere, acum am avut șansa să realizez cât de mult am avut nevoie de timp liber de fapt. Deși în ultimul timp am dormit doar împreună cu Tyler, deoarece desigur, el făcea mereu cum voia și afirma că se plictisește singur în cameră sa, chiar nu a fost atât de rău. Încă nu sunt chiar atât de confortabil doar să dorm cu el, dar deja ajung să mă relaxez mai mult în prezența sa și să nu mai fiu atât de încordat, astfel că relația noastră de prietenie evoluează mai mult. Cine ar fi crezut la început că noi vom putea ajunge atât de buni prieteni?
—Sincer să fiu, nu sunt un fan al mâncării de aici, mi-se confesează Tyler și își așeză mâncarea pe masă, aruncându-mi o privire scurtă înainte să se facă comod în scaun.
Deși părea destul de veridic faptul că șatenului nu îi plăcea mâncarea, având în vedere că el este, fără de cusur, cam pretențios și chiar mie mi-a fost destul de dificil să ajung să îi gătesc pe plan, farfuria sa era plină de diferite tipuri de bucate indiferent de situație. Aveam impresia că se contrazice singur. Preferam totuși sa nu pun întrebări, având în vedere că eu cam știam de apetitul generos al bărbatului, dar totuși eram cam sceptic la cum va reuși să mănânce tot fără să își golească stomacul pe podeaua cafenelei direct, la câtă mâncare avea. Mă rog, știam că eu categoric aveam un stomac destul de mic și o poftă nu prea sănătoasă și destul de vagă, mai ales în comparație cu bărbatul, dar totuși se pare că puteam fi uimit destul de ușor. În fine, toți oamenii sunt diferiți până la urmă.
—Cum naiba poți mânca atât? Fără să intenționez murmur întrebarea șocat, ceea ce îl face pe bărbat să schițeze un zâmbet nevinovat pe buze, aducându-i la vedere gropițele din obraji.
—Hmm, aș putea să îți pun aceiași întrebare, numai că aș mai adăuga și „de puțin”, se eschivează șatenul de la întrebarea mea cu un strop de antipatie, ceea ce mă face să înroșesc ușor frustrat.
Îmi dau ochii peste cap la auzul răspunsului său și în loc să îi ofer un răspuns concret, îmi înfig furculița ușor cam agresiv în salata mea, captând un râset nesigur. Mă rog, poate avea dreptate într-un fel, dar cât timp pentru corpul meu era suficient, presupun că nu mai aveam să mor atât de curând. Deși știam că el mai și făcea sport, astfel că aceste calorii nu aveau să îl deranjeze, dar în continuare eram ușor gelos pentru faptul că putea să mănânce cât vrea. Stomacul meu, care cel mai probabil era de mărimea unei palme, nu era în stare să digere prea mult. Acum nici nu îmi pot închipui cum de Zan mi-a spus inițial ca ar trebui să am grijă de dieta șatenului, având în vedere că cică nu mânca regulat. Fără să glumesc, sunt convins că a încurcat persoana, deoarece Tyler nu era categoric astfel de om. El nu mănâncă regulat, el mănâncă efectiv nonstop.
Umblu prin buzunare și îmi găsesc telefonul, spre surprinderea mea. Nu doar o dată s-a întâmplat să îl uit în camera de hotel și efectiv mă scotea din minți neatenția mea, astfel faptul că nu l-am uitat de data aceasta era un triumf pentru propria persoană. Se pare că nu sunt atât de distrat până la urmă. Decid să mă folosesc de această reușită și să îmi verific notificările.
Un zâmbet îmi scânteiază pe buze în momentul în care observ un mesaj din partea lui Ess. În ultimele zile nu prea am avut timp să îmi verific telefonul, prin urmare nici nu am discutat atât de mult cu prietenul meu de pe internet, deși mi-ar fi plăcut să o fac, având în vedere că negreșit îmi face ziua mai bună. Se pare că și el sau ea a fost ocupat/ă, deoarece nici eu nu am primit atât de multe mesaje încât să îmi aduc aminte să îi răspund. Până la urmă, amândoi aveam viețile noastre private, dar totuși îmi face plăcere să discut cu el în continuare. Entuziasmat, încep a îi răspunde printr-un mesaj.
—Ce faci acolo? Pune șatenul de pe partea cealaltă a mesei, îndreptându-și privirea spre mine și examinându-mi telefonul din mâna dreaptă curios, cel mai probabil ușor iritat de faptul că îl evitam în schimbul unui telefon.
Îmi mut pentru câteva fragmente de secunde privirea din ecranul lucios al telefonului și îl scrutez scurt, înainte să mă întorc la a-i răspunde lui Ess. Eram deja obișnuit cu „gelozia" șatenului, nici nu eram în stare să o numesc astfel, dar nu aveam altă idee cum ar veni. Era mai mult o curiozitate, dar una constantă, cel mai probabil de plictiseală. Indiferent, uneori mi-se părea nemotivată.
—Vorbesc cu Ess, veni răspunsul meu vag, concentrându-mi în continuare toată atenția spre telefon, fără să îi ofere vreo șansă.
—Tipul ăla de pe internet pe care îl placi, nu? Pune accent pe ultimele cuvinte și își arcuiește o sprânceană, de parcă nu ar fi fost sigur pe cuvintele sale.
Cumva am reușit să omit informația că, de fapt, Tyler știe de sentimentele mele pentru acesta persoană pe care nici măcar nu o cunosc cu adevărat. În momentul de față, sincer să fiu, aș dori doar să mă îngrop undeva sub pământ, deoarece urăsc uneori cât sunt de guraliv cu adevărat. Deși eram la curent cu cât de penibilă era situația ca mie îmi plăcea de cineva la întâmplare, cuvintele scoase din gura bărbatului mă făceau sa mă simt de câteva zeci de ori mai stupid.
—Da. De ce nu îți place mâncarea? înghit în sec și încerc să schimb într-un mod discret tema conversației înainte să mor eu de rușine, dar nu prea aveam habar despre ce să vorbesc, astfel că am ales cea mai banală idee.
—Oh, încă îl placi? Se pare că Tyler nu luă hint-ul și continuă să discute pe tema dată, fără ca măcar să îmi răspundă la întrebarea mea idioată.
Deși mă cam deranja conversația, întrebarea a reușit să mă deranjeze și mai mult. Nu știu ce fel de persoană am ajuns în mintea șatenului, nu am habar de impresia sa, de ce știe despre mine și nici măcar motivul comportamentului său față de mine, dar nu eram chiar convins că îmi plăcea orice ar fi fost părerea sa. Orice gen de persoană m-ar crede, nu sunt genul ăla care își schimbă interesul cu prima secundă, dacă asta consideră. Nu, mulțumesc, mie dacă îmi place de cineva, păi va continua să îmi placă. Poate mai nou mi-am cam schimbat modul de viață și restul, însă nu înseamnă că m-am schimbat ca persoană.
—Logic că da, cine mă crezi? Mai mult murmur întrebarea și lovesc ușor încruntat cu degetele în masa de lemn.
Spre surprinderea mea, buzele sale se lipesc în forma unei linii drepte. Își ridică ușor sprâncenele și își rezemă fața în palmă, fixându-mă cu privirea curios. Era ciudat, al naibii de ciudat, să îl vezi pe bărbat serios. În cel mai normal caz, emoțiile sale escaladau de la un zâmbet de milioane pe care îl are absolut nonstop pe buze până la furie. Niciodată seriozitate, iar asta chiar mă uimea. Au mai fost cazuri, dar exagerat de rare. Acum că mă uitam la el, expresia mult prea serioasă pentru o persoană ca el chiar mă speria.
—De ce îți place de el? Nici nu îl cunoști, râde încordat și își reveni rapid la expresia de piatră de pe față.
Îl privesc sceptic și derutat, nefiind convins despre ce se întâmplă. Întrebările mi-se păreau normale, iar faptul că nu a reacționat precum gelos precum a făcut-o cu Mil, îmi confirma suspiciunile că de fapt el o plăcea pe fată. Să nu uit să îmi notez să le fac cumva cunoștință, dar pana atunci, trebuia să înțeleg la ce naiba se gândește bărbatul chiar acum.
—Nu înțeleg la ce fel de răspuns te aștepți, îi răspund sincer, lăsându-mă pe speteaza scaunului. Sentimentul ăsta nu este atât de ușor de explicat, mai ales când nici măcar nu îl știi cu adevărat. Plus că poate fi foarte ușor de confundat atunci când nu cunoști pe cineva cu întreaga ființă.
Râse scurt.
—Trebuie să fie ceva ce îți place la el, nu poți să placi pe cineva doar pentru nimic. Plus că ce contează când nu îl știi pe adevărat cu Ess? Își flutură mâna prin aer, de parcă ce am spus nu avea sens și nici rost, în timp ce continuă să mănânce în liniște, de parcă i-ar fi frică să nu fie prea zgomotos și să piardă ceva din ce am spus eu.
Oftez.
—Da, îmi place personalitatea sa. Îmi place modul în care se exprimă. Îmi place cum vede partea bună a lucrurilor. Îmi place că este mereu cu mine. Îmi plac multe lucruri la el sau ea, dar nu acesta ar fi motivul de ce am ajuns să simt ceea ce simt. Plus că, fără să știu cine este cu adevărat, sunt șanse să confund totul. Mai știi, poate este cu adevărat un copil de 12 ani. Poate chiar un bătrân de 80 de ani. Sau poate fi o fată de vârsta mea. Sau, mă rog, chiar un băiat. Chestia asta contează, știi, îi explic și îmi trec agitat degetele prin păr.
Șatenul chicotește și zâmbește scurt. Poate a înțeles la ce mă refer, dar oricum. Vârstă contează.
—Sau, mai știi, poate sunt chiar eu, spune cuvintele și își mută privirea spre un punct mort din cafenea.