„Pink lemonade sipping on a Sunday
Couples holding hands on a runway
They're all posing in a picture frame whilst my world's crashing down"
Raven
Dacă își mai trece capătul pixului peste buze, o să fac o criză. Nu îmi pasă cine este tatăl ei sau cât de respectat este în oraș, atâta vreme cât atitudinea șatenei mă scoate din sărite. După noaptea trecută, ultimul lucru de care aveam nevoie era profesorul de istorie. Știam răspunsul la întrebare, doar că este greu să te gândești la vreun alt război când duci unul în interiorul tău. Asta sau atunci când ești mahmur. Nu am băut mai mult decât de obicei, însă n-am dormit aproape deloc, iar asta mă afectează foarte tare.
Nu pot acorda atenție profesoarei de germană când simt cum mi se închid ochii, stomacul mi se strânge, iar lumea se învârte cu mine. Ridic mâna, dar până ca profesoara să reacționeze dau buzna afară din sala de clasă și merg direct la toaletă, unde dat afară tot ce consideră stomacul meu că nu mai vrea să țină acolo. Ușa de deschide în urma mea, iar eu mă las pe gresia rece și mă sprijin de peretele din baie.
— Dumnezeule, Raven! Se întâmplă iar?
Înțeleg grijile pe care și le face sora mea, dar nu am nevoie să se comporte cu mine ca și cu un copil de doi ani. Sunt doar niște probleme la stomac.
Mă ridic și mă spăl pe față, apa rece dându-mi impresia că mă simt mai bine, deși știu că totul este doar în capul meu. Respirația mi se întețește și brusc simt două bătăi ale inimii una după alta, apoi am impresia că se oprește.
Fir-ar ele de palpitații!
— Trebuie să mergi acasă sau, mai bine, la doctor. Ți-am zis nu doar o singură dată și nu doar eu, că nu ai voie să bei. Tu nu îți iei medicamentele și mă stresezi în ultimul hal.
Vocea i se pierde printre suspine. O trag la pieptul meu și o mângâi pe părul negru ca tăciunele cu șuvițele roz. Ultimul lucru de care am nevoie este să plângă din cauza mea pentru a mia oară.
Raven face oameni să sufereeeee.
Strâng din dinți încercând să mă concentrez pe orice în afară de vocea care răsună peste tot în jurul meu. Sunt doar în capul tău, Raven, îmi repet la infinit, deși uneori simt o nevoie imensă să le urmez, pentru că au atâta dreptate. Multe lucruri rele s-au întâmplat din cauza mea, lucruri pe care nu mi le voi ierta niciodată.
Îi fac semn Americăi să mai aștepte puțin după ce ies eu ca să nu atragem atenția și mai mult decât am făcut-o deja, dar nu înainte de a mă asigura că nu mai este nimeni în baie. Acela era primul lucru pe care trebuia să-l fac, doar că de data asta lucrurile au stat mai prost decât de obicei. Nu am nevoie de mila nimănui, cu atât mai puțin de zvonurile pe are oamenii le stârnesc imediat ce o informație personală despre cineva ajunge la urechile lor.
Alaric mă privește suspicios când intru înapoi în clasă. Grăbesc pasul spre bancă și mă trântesc pe scaun. Sora mea se întoarce imediat după asta și, aparent, a intrat într-un concurs cu Alaric de – care îl privește mai îngrijorat pe Raven. Sunt bine. Asta trebuie să știe ei doi. Mi-a fost rău pentru că am băut ieri, iar în capul meu este liniște, nu simt cum am urechea lipită de șina unui tren care se apropie din ce în ce mai tare de mine. Adevăratele mele probleme, așa cum le-au numit ei, au dispărut.
— Ce vrei? o întreb șoptit pe fata cea nouă când îmi pierd răbdarea. Se tot bâțâie spre mine de când am intrat. Pufnește nervoasă și îmi aruncăun bilețel pe masă. Când îl deschid, dau de numele noastre scrise cu cerneală mov. La naiba cu proiectele astea! Dintre toți, de ce a trebuit să nimeresc fix cu ea în echipă?!
— Nici eu nu sunt mai dornică să-mi petrec timpul cu tine, stai liniștit, șopteștea ea înapoi.
— Vreo problemă, April?
Ea dă din cap și se lasă să alunece încet pe scaun, rușinată, sub privirile apăsătoare ale profesoarei de germană, care a urât mereu să fie întreruptă.
Aparent, azi ne vorbește despre arta germană și despre câțiva pictori despre care sunt sigur că nu a auzit nimeni. Sunt morți, de ce nu-i lăsăm în pace?
— Știe cineva vreo pictură de-a lui Gustav Klimt?
— „Moartea și viața", vine răspunsul șatenei.
Dacă nu vrea să iasă în evidență, ar trebui să se străduiască ceva mai mult de atât. Nimic din ce face nu este în favoarea ei. Îi arunc o căutătură urâtă lui Bryce, care rânjește ca un idiot la ea. O privește ca pe o fată beată într-un club. Știe că doar cu alea are șanse. N-ar fi prima dată când și-ar lua bătaie de la mine pentru șiretlicurile pe care le face pe la petreceri. De data asta are noroc cu colegii lui de echipă, ale căror priviri nu pot să le susțin. Capul îmi vâjâie prea tare, faptul că profesoara vorbește în germană de minute bune este cireașa de pe tort. Îmi sprijin capul de bancă și nu-mi dau seama dacă am adormit sau s-a sunat în clipa următoare. Clipesc de câteva ori în speranța de a-mi reveni și mă ridic din bancă. Mă cuprinde o stare de amețeală de parcă aș fi un anemic dimineața, dar îmi adun puterile. Alaric se uită subtil la mine, dar îi fac semn că sunt bine.
De fapt, eram bine, până să-l văd pe Bryce rezemat de dulap, încercând să se bage în seama cu tipa cea nouă. Cred că mi se face greața din nou.
— Iar ne facem de lucru cu fotbaliștii? mă întreabă Alaric.
Îi zâmbesc sugestiv în timp ce ne îndreptăm spre dulapuri, iar când ajung în spatele fetei îmi așez o mâna pe după talia ei și bărbia pe umăr. Simt cum tresare puțin și încearcă să se îndepărteze de mine, dar o țin strâns. Ridic din sprâncene la Bryce.
— Mă rog. Dacă ai nevoie de ceva să mă anunți, îi face cu ochiul înainte să plece.
— Care e problema ta? sare ca arsă și se răstește la mine.
— Încercam să te ajut. Știu de ce-i capabil tipul.
— Ce ar fi să facem prezentarile mai întâi? apare Alaric între noi și se abține să nu izbucnească în râs. A fost mereu un pacifist și glumeț. Eu sunt Alaric, iar el este...
— Un arogant, îl întrerupe ea. Nu duci deloc a sora ta.
— Cu tine suntem doi. Doi aroganți.
— E bine că ești mai bun la matematică decât la istorie, trânteșe ușa dulapului înante să plece atât de tare, încât îi face vânt părului alb al lui Alaric.
Da, și-a vopsit părut într-un alb, ceva spre gri. Nici el nu știe, dacă mă întrebați pe mine.
Schimb priviri cu căruntul, așa cum l-am tot tachinat de luni bune și începem să râdem. Este amuzant să vezi o fată care încearcă să pară nervoasă, când este total plicitisă, cum pare ea. Sau poate că urăște totul în jur, așa cum o urâște pe ea jumătate din populația feminină a liceului de când mi-am așezat mâinile pe ea în pauza asta. Până și tocilarii vorbeau de ea. Cică a rezolvat ceva exercițiu pe care nu l-a știut nici micul geniu al liceului.
Părul alb al lui Alaric strălucește în lumina de afară când pășim în curte, iar prin unele locuri i se pot observa rădăcinile șatene.
Ne despărțim la ieșire și răsuflu ușurat când nu mai trebuie să-mi ascund starea de amețeală. Este greu să pretinzi că ești bine când îți fuge pământul de sub picioare.
Cu Alaric mă știu de la grădiniță, iar dintre toți oamenii, doar el a rămas. Restul au fost prea fricoși când au văzut ce avea de oferit și au plecat din viața mea cu prima ocazie. I-am zis de multe ori că nu l-aș învinui dacă ar face și el același lucru, dar nu i-a păsat de cât de pesimit sunt cu tot ce se petrece în jurul meu și a ales să rămână.
Urc în mașină și expir ușurat că nu am leșinat naibii pe drum. Scot telefonul să văd dacă nu am vreun mesaj de la America în care să îmi ceară să o duc acasă. Mai stau puțin, apoi pornesc. Încă sunt destul de amețit și simt cum mi se încețoșează vederea, iar mașinile devin tot mai neclare. Încerc să îmi țin ochii larg deschiși, dar nu mă ajută cu nimic. Ajung cumva să trag pe dreapta într-o parcare înainte de a provoca un accident. Îmi prind capul în mâini și fac tot ce pot ca să mă concentrez pe sunetul mașinilor, al ticăitului avariilor, nu pe vocile și oamenii din mașină.
Raven a zdrobit fluturașul.
Raven face oamenii să sufere.
Raven știe că este o povara pentru toți.
— Nu este adevărat, strig la fata de pe scaunul din dreapta. Tu mi-ai zis să o fac.
Dar ea nu mai este acolo. Dar era acolo acum câteva minute. Era, știu sigur că era.
America îmi repetă mereu să o ignor, că totul este doar în capul meu, mama o face, doctorii, dar eu știu ce văd. Sunt reale și știu că dacă nu le ascult, le vor face rău celor din jur.
Mai aștept puțin până mă sigur că sunt capabil să conduc până acasă. O fac în cel mai grijuliu mod posibil, conducând cu zece kilometri sub limită.
Înăuntru, mama stă la masa din living cu un telefon la ureche, ca de obicei. În fața ei sunt împrăștiate o grămadă de acte și îmi face cu mână, apoi se întoarce la ele și la convorbirea telefonică. Este bine, spre deosebire de alte zile în care era atât de prinsă cu munca, încât nici nu mă observa când treceam pe lângă ea.
Urc la mine în cameră, iar primul lcru pe care îl fac este să scot din sertar lanțul cu tăblițele pe care tata le-a primit atunci când s-a înrolat în armată. Îl strâng atât de tare în pumn, încât îmi rămân urme atunci când îi dau drumul. Răceala fierului îmi spune că momentul este real. Uneori am nevoie de lucruri sau de ceva, orice, care să mă ajute să-mi dau seama ce este real și ce nu.
Moartea este reală. Am văzut-o cu ochii mei la înmormâtarea tatei. Era peste tot. În negrul pe care îl purta mama, în negrul din cămașa mea. Era peste tot. Vestea morții lui ne-a distrus pe toți, mai ales pe mama, care a ales să treacă peste asta comportându-se că nu s-a întâmplat nimic, când, de fapt, știm că suntem distruși.
Faptul că mama ne-a interzis să mai vorbim despre el, nu face durerea să dispară, ci doar o împinge mai adânc în sufletele noastre, iar când o să izbucnească, ne va pune pe toți la pământ.
Mă întind pe spate, în pat și îmi frec fața în palme. Mi-aș dori să pot dormi, pentru că atunci e liniște și nimeni nu se mai plimbă în mintea mea. Arunc o privire spre cutiile de medicamente de pe birou și la sticla cu apă pe jumătate goală. Urăsc să iau pastilele alea din cauza stării pe care mi-o dau după. Mă adorm, iar când mă trezesc simt că nu am dormit deloc. Însă azi am nevoie de ele. Nu-mi amintesc când am dormit ultima dată și simt că o să-mi pierd mințile de tot dacă nu le beau.
Mi se reproșază des că nu îmi iau medicamentele regulat. Mama a lipit chiar și etichete pe ele cu orele, numărul lor și așa mai departe. Aveam setate chiar și alarme, doar că deveneau tot mai enervante pe zi ce trecea. Și azi nu ar fi trebuit să merg la școală, doar că o asemenea decizie ar alarma-o pe mama în ultimul hal. Vrea să petrec cât mai mult timp afară și să trăiesc o viață normală. Sau să ne mințim, așa cum facem cu profesorii. Îi mințim atunci când lipsesc de la școală că am probleme la stomac, ceea este credibil, având în vedere că mă ridic adesea de la ore așa cum am făcut azi.
Însă acum, lucrurile s-au agravat.
S-au agravat atât de tare, încât am început să-mi pierd și ultima fărâmă de sprenață și nu înțeleg de unde mai are mama, mai ales câd vede cum arăt în unele zile. Arăt ca un zombie și mă mișc ca unul. Cred că un zombie m-ar întrece la un concurs de alergat, cam atât de grav este totul în jurul meu, uneori. Cel mai frustrant pentru ea, este că, dacă mi-aș lua medicamentele regulat, nu aș avea parte de nimic din toate astea.
Mă ridic și desfac o cutie de pe birou. Înghit o pastilă cu o gură sănătoasă de apă și mă întind înapoi în pat. Pleoapele mi se simt tot mai grele nu la foarte mult timp după asta și am împresia că întreg corpul îmi este scufundat sub apă. Mă las purtat de valuri într-o mare frutunoasă, fără pic de control asupra minții mele.
Raven..., se aud ele din nou.
Strâng pumnii pe lângă corp și număr până la 10, asta până când marea se liniștește, furtuna trece, iar eu revin la realitate. Îmi pot auzi bătăile inimii, cel mai probabil din cauza că n-am luat nimic pentru starea mea de dimineață. Simt cum se dă un război în interiorul meu.
Corpul și mintea vor să cedeze, dar ceva mă ține aici.
Continuă să numeri, Raven!
1, 2, 3...