ASHES
Urăsc să fiu tipul cel nou. E nasol. Ai crede că m-aș fi obișnuit până acum, dar nu sunt. Mama ne-a mutat mereu, în fiecare an, un oraș nou, o școală nouă. Aș vrea să știu ce caută, de cine fuge. De cine se ascunde. Cred că de sine însăși. Chestia e că oriunde mergeam, ceva o sperie.
Am mers la o nouă școală în fiecare an din clasa a doua. Deci știu totul despre faptul ce presupune a fi tipul nou. Dar, din fericire, urmez cursurile facultății la fără frecvență.
Începusem facultatea în Boston, orașul meu natal și reușisem să termin un semestru, până când boala mamei a recidivat și am luat decizia, de această dată eu, să ne mutăm temporar la New York, pentru o atentă și minuțioasă îngrijire medicală. Am douăzeci și cinci ani și m-am gândit la asta mult și bine. Suntem doar eu și mama, ca întotdeauna, la bine, dar mai ales la greu.
Ea se luptă din nou cu boala și eu contribui cu venitul care să-i asigure tratamentul necesar. Ea are nevoie de mine. Deci..salut, New York.
Îmi învârt piciorul pe pedală, dau apoi picioarele în jos și răsucesc cheia pentru ca motorul motocicletei să pornească.
Este un Roadmaster Cruiser și e ca și copilul meu. L-am cumpărat cu trei sute de dolari de la un tip care nu apreciase corect viteza într-o curbă periculoasă și se rostogolise cu ea pe câmpuri. Da, motocicleta fusese praf, dar acum în urma reparațiilor pe care i le-am făcut, aș vinde-o lejer cu zece mii.
Mama urâse ideea, dar după ce a văzut că nu îmi poate schimba pasiunile, nu mai m-a putut combate. Zgomotul motorului e sexy ca naiba. Fetele din fața universității își întorc capetele pe rând atunci când mă observă, încât aproape zâmbesc. Eu acționez ca și cum nu le văd.
Îmi iau geaca de piele, ridic rucsacul, trag casca pe cap. Mi-aș fi dorit ca materia din facultate să fie ceva mai avansată decât ceea ce înseamnă materia liceului. Pe când mi-am luat cursurile, am avut senzația că am învățat acele rahaturi în clasa a noua.
Matematica este calmantă pentru mine. Este ciudat, știu, dar așezându-mă să lucrez o grămadă de ecuații potolește haosul din capul meu și mă ajută să fac față fluctuației constante a dispozițiilor mele. Ceilalți studenți sunt în genul pe care-l așteptam: spate drept, caiete, creioane, telefoane fără butoane.
Și dintr-odată simt niște ochii urmărindu-mă. Stând cu fața ușor în lateral, am o vedere a părului ei lung și brunet cu reflecții albastre, dar și cea mai interesantă formă de ochi pe care am văzut-o vreodată. Ea nu-și ia ochii de la mine și nici nu cred că realizează. Pare..fascinată. Toată lumea știe că fetelor le plac băieții răi, iar eu sunt foarte rău.
Așa că nu am avut niciodată probleme pentru a face o fată să stea cu mine. O simt cum se uită la mine, o simt întrebându-mă dacă-i voi spune ceva. Mă gândesc la decolare și să închei acest mic flirt cu ea.
Brittany
Viața mea este cuprinsă într-un glob rotund de zăpadă. Genul în care nimeni nu s-a deranjat să ridice praful de ani de zile. Nezdruncinat. Liniștit și nemișcat. Din exterior, totul pare okay.
Ei bine, toate realizările mele sunt reale. Am învățat din greu la școală. Problema este că mi-am promis că toată confuzia, fobiile să le dau pe o viață nouă. Da, așa voi face. Poate de aceea nu pot să-mi smulg ochii de la străinul misterios care se urcă pe motocicleta lui, întorcând fiecare cap de-a lungul drumului? Tenul măsliniu, un maxilar pătrat aristocratic, nasul roman și buzele făcute pentru cele mai întunecate păcate și plăcerile cele mai sordide.
Ochii lui negri înclinați, fără expresie îl fac mai mult decât frumos. El este..perfect. Prea perfect. Ca în cazul tuturor prințeselor crude, de basm, tânjesc să văd ceva care ar indica nemurirea lui, lipsa umanității. Ceva care ar demonstra că perfecțiunea lui este cu adevărat imposibilă.
Urechi mari, colți lungi, puțină coadă. Doamne, Doamne, dă-mi ceva cu care să-l combat aici. Orice. El este înalt, zvelt, dar bărbatul nu are nevoie de înălțimea imperială, haine fanteziste sau milioane în bancă pentru a justifica reacția pe care o declanșează mulțimii. Simpla lui existența este suficientă pentru a face femeile să cadă în genunchi.
— Deci, Britt, niciun iubit în acest moment?
Am clipit des și m-am întors spre Finn.
— Nu.
— Ei bine, nu toți sunt ca Dean, nu?
Dean a fost primul și singurul meu iubit din liceu. Era conflictual, dar în final s-a dovedit sensibil și dulce.
— Uf..chiar trebuie să-mi amintești mereu? Cu tot ceea ce crezi, să știi că Dean a fost grozav.
Tocmai atunci, niște pași s-au strecurat în spatele meu, iar o voce adâncă, zgâlțâitoare, mi-a tăiat respirația. Când m-am întors, reacția imediată, dar nedorită, pe care mi-a transmis-o o altă voce adâncă, interioară, mi-a spus că o să am probleme. Apoi, au apărut cele trei cuvinte care mi-au schimbat viața:
— Bună, sunt Ashes.
M-am răsucit agitată.
— Ea este Britt, a zis Finn și eu am dat mâna cu colegul meu fierbinte de apartament. Colega noastră de apartament, de care ți-am povestit, Brittany.
— Mi-am dat seama, a zis el și i-a aruncat lui Finn un rânjet rău.
Reacția corpului meu la asta m-a făcut să-mi pun semnul întrebării cu privire la propria-mi sănătate. Mirosea ca un amestec de țigări și colonie. Ashes era ca o pisică neagră- superbă, dar foarte probabil îți aducea ghinion dacă-ți traversa calea.
— Frumos să te cunosc, Ashes.
El și-a încrucișat brațele și a dat scurt din cap.
— Înțeleg că ai terminat cursurile pe azi? a intervenit Finn.
— Da. Tu, nu?
— Nu încă, aștept să ridic materialele.
— Nu-i problemă, apartamentul nu e departe.
— Poți merge cu mine, o să trec și eu câteva momente pe acolo, a zis Ashes.
— Cu frica ei de viteză, nu cred că e o idee bună cursa cu motocicleta.
I-am împușcat lui Finn o privire de moarte. Grozav, urma să mă jeneze în fața lui Ashes.
— Frică de viteză? a zis el, ridicându-și fruntea.
— Mulțumesc mult, Finn, am zis, dându-mi ochii peste cap.
— Îmi pare rău, tocmai ce mi-a ieșit..
Ashes a continuat să se uite la mine:
— Serios, ţi-e frică de viteză?
— Îi e frică de spații închise, situaţii limită, completează frustrat Finn.
Am lărgit din nou ochii la el, apoi m-am uitat la Ashes și am ridicat din umeri, încercând să minimalizez spusele lui Finn.
— Mă agit puțin în spaţiile închise. Asta-i tot.
Ashes a dat din cap încet, înțelegând:
— Deci locuri în care simți că ai fi prinsă?
—Practic, da, am răspuns, uluită cât de bine mă citea.
Ashes îmi aruncă o privire și părea să-mi examineze fața pentru adevăr. Am simțit o legătură inexplicabilă în acel moment ce depășea atracția fizică. Finn a rupt tăcerea inconfortabilă:
— Ți-am spus că Ashes ştie și matematică. Nu știe, excelează.
— Hm, am mormăit.
— Deci, vii? mi-a zis Ashes și am simțit o provocare în spatele spuselor lui.
Îndrăznește să-mi demonstrezi că fobiile tale sunt nimicuri! Îmi păstrez zâmbetul ușor; înăuntru, inima zvâcnește.
— Britt, nu, zice Finn.
L-am ignorat și l-am apucat de braț pe Ashes.
— Sigur că vin.
— Doamne, Britt, ești sigură?
M-am uitat la el.
— O să fiu bine, Finn.
Adică speram din tot sufletul să fiu. L-am însoțit până la motocicleta cu cauciucuri mari și țeava de eșapament în lateralul ei. Era ușor împroșcată cu noroi și avea un compartiment în spate. Ashes mergea lângă mine, fără să mă atingă, doar fiind acolo. Am auzit vocea lui Finn din depărtare, dar n-am luat-o în seamă.Nu suportam predicile pe care știam că vrea să mi le spună.
A desfăcut pragul, mi-a întins mâna și m-a ajutat să urc, încă o dată, am simțit cum vâjâie prin mine un fulger îngrozitor de puternic. În clipa următoare, era pe motocicletă, răsucind cheia în contact și pornind-o cu un huruit puternic. Tapițeria din piele a început să-mi vibreze sub coapse, deloc dezagreabil.
Pe toată durata drumului spre apartament eram tot timpul conștient de prezența lui Ashes, încât aproape mă simțeam claustrofobă. Aproape.
Dacă altădată m-ar fi înspăimântat sentimentul, acum era într-un fel..ca un balsam pe rana deschisă a fobiilor mele. Părea prea aspru, prea mare, prea zvelt să fie un gentleman. El însuși părea o contradicție. Altfel, așa cum mi l-a descris Finn.
I-am simțit degetele aspre pe palma mea delicată, când am coborât de pe motocicletă. Privirea i s-a abătut asupra mea, mi-a susținut-o pentru moment, a șovăit, pe parcă ar fi cercetat, ar fi memorat. Și-a mijit ochii și și-a umezit buzele, eliberându-mi mâna după ce a ținut-o într-a lui, cu o clipă mai mult decât a trebuit.
Acest tip este fermecător și cel mai rău tip sfâșietor de inimi- pun pariu că lasă un șir de inimi înjumătățite, sângerând, oriunde ar merge. Numai eu știu unde ar duce această cale: distrugerea. Încă stau pe trotuar după ce parchează motorul.
— Vii, Brittany?
— Britt.
— Britt, modifică el, trăgându-și dinții drepți peste buza de jos. Mult mai potrivit. Nu pari deloc o prințesă. Știi, Anne de Bretania.
Arcuiesc o sprânceană, nu știu de ce nu mă deranjează afirmația. El are dreptate. Nu arăt nimic ca o ducesă și într-adevăr numele îmi fusese ales de mama de la ducesa Anne de Bretannia a Franței.
— De fapt, pe mama a fascinat-o povestea ducesei, mai ales că istoria a atras-o întotdeauna și a zis că dacă va avea vreodată vreo fată, nouăzeci la sută îmi va pune numele Brittany.
— Unde sunt celelalte zece la sută? a zis el aruncându-mi o privire, pe care nu o pot decoda.
— Nu sunt bună la matematică, am zis.
Ashes și-a dat capul pe spate și a râs atât de seducător, încât l-am simţit vibrând în stomacul meu. Un bărbat ca el, ar putea deveni un actor, un model, o persoană publică.
— Și tu? Nu ai niciun stereotip pentru originea numelui tău? am întrebat.
— Stereotipurile există pentru că au o sămânță a adevărului, îmi răspunde el vag. Deci vii? Și ca să-mi completez afirmația, arăți cel care nu s-a născut cu titlul, dar l-a câștigat, explică el.
Mă pot simți roșind, gândind că ironic, tipul nu numai că e bun la matematică, dar pare că știe să facă și comentarii literare vaste.
— Nu voi avea o aventură cu tine, m-am trezit spunând.
Obrajii mei ard. Serios, Britt, ai slobozit așa ceva pe gură?
— Adică, eu te-am văzut..te-am auzit, m-am bâlbâit eu în explicații. În prima zi când m-am mutat în apartament.
— Nu lăsa sentimentele tale să stea în calea faptelor.
— Cum? m-am încruntat.
— Doar pentru că nu-ți place ideea că vei dormi cu mine, nu înseamnă că nu se va întâmpla.
M-am holbat la Ashes și el mi-a întâlnit privirea, cumpănit și calm. El și-a pus mâna în interiorul gecii și a scos un pachet de Marlboro și o brichetă.
A scăpărat bricheta și a aprins-o. Eu l-am privit, fiindcă privitul îmi înțelegea nevoia de tăcere.
Și-a strecurat filtrul între buze și a tras, iar eu am simțit ceva neobișnuit petrecându-se în interiorul meu, când i-am văzut obrajii supți. O senzație de parcă l-aș cunoaște, de parcă l-aș fi urmărit mereu cum trage un fum și îl suflă lent afară, printre buzele țuguiate. De parcă mereu l-aș fi privit cu dezaprobare, dar fără să dau glas părerilor.
— Știu, știu, chestiile astea o să mă omoare, a zis și vocea îi era aspră și răgușită, și profundă, dar tot, izbutea cumva, să fie și melodioasă.
— Eu n-am spus nimic.
Asta a fost cea mai lungă replică la răspunsul lui anterior, referitor la ce se va întâmpla între noi.
— Nici nu era nevoie, o văd în ochii tăi. Dezaprobarea.
— Așa cred, fumatul e un obicei rău. Poate c-o fi vreo aversiune ereditară, am adăugat ridicând din umeri. Nu cunosc pe nimeni care să fumeze.
— Cunoști acum, a replicat Ashes.
— Asta se încadrează la stres, bănuiesc.
— Boala unui apropiat? Mda, e o ocazie pentru fumat țigară de la țigară.
Își rostea cuvintele cu indiferență, aproape cu cruzime, însă i-am zărit în ochi suferința zdrobitoare, chiar dacă și-a abătut privirea, ațintind-o asupra jarului portocaliu al țigării.
— Pot să încerc?
Mi-a aruncat o privire, cu sprâncenele arcuite, întrebându-mă fără vorbe dacă eram sigură. Am luat țigara și am dus-o ezitantă, la buze, am ținut-o acolo, pentru o clipă, după care am tras. Am simțit gust de aer tare, asemănător cu menta și am suflat aerul afară, tușind.
— Primul fum întotdeauna te amețește. Numai să nu devii dependentă, bine?
Și-a luat înapoi țigara și a tras din ea.
— Tu construiești motoare?
— Mda, încuviințează el râzând. Matematica e un hobby. O pasiune. Reconstruiesc motoare și restaurez în principal mașini clasice.
Stinge țigara și împreună urcăm treptele blocului. Am pornit după el, deși voiam să fug. Atunci, Ashes pătrunzându-mă cu privirea ochilor lui de whiskey a fost suficient să mă determine să-mi duc un picior în fața celuilalt.
Îmi citea gândurile, se părea.
Ceea ce nu era un lucru tocmai bun.