Imensa încăpere ce reprezenta sala tronului vuia de mai bine de o oră și deja pașii celui care făcea atâtă gălăgie erau duși la extrem – căci se plimba de colo-colo cu viteză, lovind cu putere podeaua la fiecare pas făcut. Era nervos. Cine? Prințul. Cel din colțul camerei. Kino. Kino Sakamaki, brunetul care era acum la limita tuturor formalităților și care era gata să arunce toate acele rochii scumpe din șifonierul adus cu greu de servitori tocmai în mijlocul sălii și mai apoi să le dea foc.
Cu tot cu cele care trebuiau să le poarte sau care le purtau, evident.
De ce era nervos? Nu prea știu și nu mă prea interesează. Am auzit câteva șușoteli de dimineață cum că astăzi ar veni prima tranșă de tinere pretendente, dar nu credeam că lucrurile de genul pot aduce un om într-o așa stare de nervozitate. Dar cum el nu e om, probabil că asta e problema. Sau oricare alta. Fiind vorba de Kino, aproape nimic nu mă mai surprinde, așa cum aproape totul îl nemulțumește pe el. Cât de tragic. Atât pentru mine – care priveam plictisită circul din fața mea în timp ce pășeam lent și silențios, cât și pentru el – care tocmai eliberase una dintre fete fix înainte de a fi la un pas de a-i rupe gâtul cu o singură mână.
Ce caut aici? Nu știu. Sau poate că știu, dar nu contează. Contează că el era nervos, iar eu simțeam asta. Vedeam asta, chiar dacă știam deja acest lucru înainte de a fi trimisă aici cu o tavă în brațe. Era legat de mine și eu de el, așa că aș fi putut fi îngropată în grădina din spatele castelului și tot aș fi simțit asta.
Mai bine decât aș fi simțit cum moartea îmi strânge lent în palme bula de aer cu scopul de a o sparge și de a mă arunca într-o eternitate de întuneric.
Și probabil că știam și de ce este el atât de nervos, dar asta nu însemna că mă încânta în vreun fel vestea.
Asta pentru că atunci când afli că doar tu îi ești pe plac diavolului, devii mai rău decât el.
Iar brunetul era nervos din cauza faptului că mai mult de cinci tinere au trecut deja prin mâna lui și niciuna nu a fost bună de ceva și nici nu a îndeplinit în vreun fel condițiile sale. Și încă nu știu dacă este atât de pretențios în ceea ce caută sau dacă încă se minte pe sine că va găsi un înlocuitor a ceva ce a găsit deja,
dar nu poate avea,
pe când eu mă aflam aici doar pentru a împiedica tragedia să devină o comedie proastă în care se mai ardea și din decor. Eu mă aflam aici doar pentru a păși spre el cu o tavă de aur în mâini și pe care era așezat un singur pahar de vin. Nu trebuia să fac altceva, dar urma să fac. Normal că urma să fac. Am ajuns în dreptul micuței mese din încăpere și trebuie să spun că era destul de surprinzător să văd că el nu a observat deloc prezența mea – el, care știa fiecare pas făcut de mine – și că nici măcar nu a avut vreo reacție în momentul în care am așezat tava pe suprafața mesei. Atât de nervos era de nu m-a văzut? Atât de disperat? Nu îmi venea a crede, dar ce puteam ști eu? Cine sunt eu ca să știu asta?
Sunt doar cea care putea opri haosul cu un simplu gest și fără niciun cuvânt.
Așa că am luat paharul în mâna stângă și degetele mâinii drepte mi le-am îndreptat spre gât, urmând ca unul dintre ele să treacă peste cristalul ascuțit ce poposea pe pielea mea caldă și care era cald la rândul lui. Prin pielea proaspăt crestată urma să curgă sângele care putea face totul să se oprească, și asta fără a dura mult timp. Și totul s-a oprit. S-a oprit în momentul în care o singură picătură s-a scufundat în vinul din pahar și a făcut un zgomot prea puțin evident pentru auzul unui om obișnuit, dar un ecou incredibil pentru auzul unui vampir.
Liniștea s-a instalat instantaneu și dacă ar fi intrat cineva în sală, nici măcar nu ar fi crezut că acum câteva secunde în încăpere domnea haosul, dar acesta era adevărul: tinerele din mijlocul încăperii s-au oprit din plâns și din tremurat, servitorii au înghițit în sec, iar cel pe care voiam să-l fac atent la mine s-a oprit din țipat, iar la scurt timp și-a întors ochii ce luceau atât de aprins spre mine.
— Afară, a zis imediat ce și-a ridicat privirea de pe paharul din mâna mea și mi-a întâlnit ochii ce străluceau jucăuș.
„Deci e nevoie să curgă sânge ca să mă auzi, nu?” mă întrebam în timp ce mă asiguram că degetul meu rănit era curățat de propria mea limbă și totul se întâmpla sub ochii lui. Și tot la asta mă gândeam în timp ce priveam cum acele amețite se împiedicau în propriile picioare și cum se izbeau una de alta în drumul lor spre ieșire și cum servitorii le-au luat-o înainte, ceea ce era, de fapt, chiar foarte amuzant. Și deși eu ar fi trebuit să mă apropii grațios de el și să îi duc paharul cu grijă – ca o „servitoare” bună ce sunt –, eu doar mi-am întins mâna cu paharul spre el și am privit cum sala se golește și cum liniștea revine în scurt timp.
— Eu sunt aici, Mya. Ochii la mine, a zis și i-am auzit și pașii zgomotoși apropiindu-se de mine, asta pentru că niciodată nu își folosea în vreun fel puterile în preajma mea, chiar dacă poate că ar fi trebuit să o facă.
— Așa, și? l-am întrebat, capul meu căzând într-o parte și privind de data asta spre el, chiar dacă tot corpul meu era întors în direcția ușii. Când am intrat, ochii tăi de ce nu erau la mine?
Paharul dispăruse rapid din mâna mea și lichidul din el dispăruse la fel de rapid, dar la fel de rapid am câștigat și o expresie ce denota uimirea din partea lui. E amuzant și cum încă este surprins de faptul că nu mă abțin de la astfel de comentarii. Chiar mă miră faptul că încă nu s-a obișnuit cu asta, așa cum s-a obișnuit cu alte lucruri.
— Eram puțin–
— Nervos, i-am zis simplu și am luat tava de pe masă, apoi paharul gol din mâna sa. Ceea ce nu se cade pentru un prinț, am adăugat și am lipit paharul de tavă, apoi l-am privit din nou pentru a vedea doar cum stă încruntat și își mijește ochii la mine oarecum îmbufnat de reproșul meu.
Abia acum misiunea mea era gata, așa că era timpul să plec. Faptul că am readus liniștea în castel era benefică și pentru mine, căci dacă nu s-ar fi întâmplat dezastrul de mai devreme nici că nu aș fi fost deranjată ca să fiu mai apoi trimisă de urgență aici. Mereu trebuie să fiu eu cea care-i toarnă apă rece-n cap celui din stânga mea, iar asta poate fi uneori obositor.
— Doar nu ai de gând să pleci, mi-a zis pe un ton jos și chiar a făcut un pas în direcția mea imediat ce m-am pus în mișcare, dar oricum asta nu conta în vreun fel pentru mine.
Și aș fi apucat să-i spun asta dacă nu ar fi prins tava din mâinile mele și nu ar fi aruncat-o undeva în spatele lui cu putere și dacă nu aș fi auzit sticla paharului spărgându-se.
— Nu aveam de gând nici să vin aici dacă nu eram obligată, deci tu ce crezi? l-am întrebat și puteam vedea cum frânturi din furia de mai devreme își refăcea simțită prezența.
Și desigur că acea întrebare a făcut ca mâinile lui reci să-mi prindă brațele goale cu putere și să mă tragă spre el, apoi să mă ridice și să mă așeze forțat și deloc blând pe masa din dreapta lui.
— De câte ori ți-am spus să nu mai comentezi? Hm?
Mi-am dat ochii peste cap și cu siguranță acesta a fost motivul pentru care am ajuns cu rochia lungă ruptă de la coapse în jos pentru ca el să se poată strecura printre picioarele mele acum goale.
— Nu contează, i-am răspuns cu un surâs pe chip și atunci am simțit cum una dintre mâinile sale s-a izbit puternic de coapsa mea și cum cealaltă m-a prins de păr, trăgându-mi astfel capul puțin pe spate.
— Și de câte ori ți-am spus că îți este interzis să ai părul legat? m-a întrebat încet, iar în următoarea secundă părul mi-a fost dezlegat, dar prins cu brutalitate în pumnul lui și eu am fost, desigur, trasă și mai pe spate din cauza strânsorii lui. Și de câte ori ți-am spus că trebuie să te comporți frumos cu prințul pe care îl slujești și căruia nu „i se cade” să fie nervos? De câte ori?
Continua să mă întrebe lucruri, dar eu nu-l auzeam, ci doar îmi priveam reflexia în ochii săi și, deși n-ar fi trebuit, chiar îmi plăcea să mă văd acolo și să văd cum acei ochi roșii mă priveau acum pe mine și doar pe mine. Așa cum mai devreme nu se întâmpla.
— Îmi datorezi o rochie din șifonier, i-am zis mai apoi, de data asta privind cu adevărat spre el, căci până acum părea că sunt ruptă de realitate.
Pentru o secundă s-a încruntat la auzul vorbelor mele, apoi și-a relaxat chipul și chiar a zâmbit, iar în final a oftat și a dat dezaprobator din cap în timp ce am putut simți cum strânsoarea lui se relaxează de asemenea și cum în final a ajuns să-mi mângâie cu grijă părul lung.
— Nici măcar diavolul n-ar putea sta de vorbă cu tine așa cum trebuie... a zis probabil pentru sine, deoarece nu se uita la mine și mâna de pe coapsa mea s-a dezlipit ușor, urmând să ajungă pe pieptul meu.
Degetele sale lungi și reci urcau de pe clavicule în sus cu lentoare, ochii săi privind cu atenție cum porii mei dansează sub atingerea lui și cum bătăile nerușinate ale inimii mele se lovesc de buricele degetelor sale la fiecare secundă care trecea.
— Cum mă faci să vreau să îți fac atâtea lucruri rele... a vorbit în continuare, încă dând din cap dezaprobator.
— Așa cum ai făcut până de curând, vrei să spui.
Ochii săi s-au deschis larg, degetele i s-au oprit și buzele i s-au întredeschis, urmând ca acea expresie șocată a sa să se ridice la nivelul feței mele inexpresive de data aceasta.
— Ți-e dor de acele momente? l-am întrebat cu o voce goală. Sau poate de acea zi.