Cu-n par vâlvoi, scăldat de ore în sânge de duşman,
Închis într-o tunică de lână deasă şi-o cămaşă de zale,
Răpus de sabia celor din vest, găzduită-n palme de ceva ce nu pare-a fi uman,
Îşi dă ultima suflare vikingul; sufletul părăsindu-l agale.
Tolba cu săgeţi îi provoacă durere la spate,
Sub un picior, sabia îi străpunge muşchiul de scandinav,
Moartea sa e ca o piesă de teatru, distribuită-n mai multe acte,
Ochii de-i închide, ajunge erou al nordului, mândria familiei, fiu brav.
Se-mpacă cu gândul că n-a ridicat sabia degeaba pentru nord,
Că a urcat pe corăbii şi a străpuns armuri de anglo-saxoni,
C-a zâmbit duşmanilor cu dinţii piliţi, cucerind fiord după fiord.
Mai trece-un moment şi moare. Sufletul i se striveşte de nori.