,,Ce suntem noi?"
_____
Dacă mi-ai fi spus acum două luni că m-aș putea simți așa de pustiu și mizer precum astăzi, probabil aș fi spus că nu mă cunoști. Probabil ți-aș fi trântit o replică plină de sarcasm, gândindu-mă că eu mă simt așa mai mereu. Acum însă, îmi dau seama că ar fi fost un răspuns eronat și complet lipsit de justificare.
Mereu m-am simțit parcă pierdut pe undeva. Cel mai sigur m-am pierdut în acea zi. M-am pierdut cu siguranță atunci când am pierdut-o pe mama. Am crezut că nu mă voi mai găsi vreodată, dar se pare că am început să mă redescopăr ușor-ușor din ziua în care o aiurită s-a gândit să îmi rupă țigara.
Din acea zi ,,du-te naibii" a început să îmi semene mai mult ca un alint, decât ca o înjurătură, deși am încercat din răsputeri să nu cred asta.
Am încercat să te evit, blondo. Să te resping. Să te jignesc. Cu toate că nu meritai. Mereu ai încercat să mă ajuți, iar eu doar... păi am fost eu. Sau mai bine zis, cel care păream a fi. Tu mi-ai arătat o altă latură de a mea. M-ai făcut să îmi descrețesc fruntea după atâta timp în care aceasta stătea fermă pe poziție. M-ai făcut să zâmbesc, deși puteam să jur că nu o voi mai face vreodată. M-ai făcut să mă bucur de simplu fapt că pot respira fără probleme. Tu m-ai făcut să îmi schimb percepția asupra vieții în general, creațo.
Dacă ai știut să îmi ții atâta timp piept și să mă faci să mă schimb, de ce nu ești acum să vorbești despre vrute și nevrute? De ce nu ești acum lângă mine, făcându-mă să mă întreb dacă nu te doare gura de la atâta pălăvrăgit?
Unde îți este vocea de copil care mă făcea să zâmbesc involuntar? Nu o mai pot auzi. Unde îți sunt irișii tăi albaștri și plini de viață? Nu îi mai pot vedea. Unde este Angel pe care o știu? Nu mai este lângă mine.
Ar fi trebuit să nu te fi respins de la bun început. Ar fi trebuit să îmi fi dat seama ce reprezinți pentru mine mai demult. Ar fi trebuit să fi fost eu pe acel pat, nu tu. Ar fi trebuit multe și totuși acum nu mai sunt realizabile aceste dorințe. Din ce cauză? Din a cui vină? A mea. A fost, este și va fi mereu vina mea pentru tot ce s-a întâmplat. Pentru ce ți s-a întâmplat.
ㅡ Ți-am adus o cafea, îi aud vocea unchiului meu, aceasta scoțându-mă din starea de visare.
ㅡ Nu o vreau, îi răspund cât se poate de bine, având în vedere că am tendința în momentul de față doar să înjur și să fumez câteva pachete de țigări.
Nu am mai fumat de două zile.
ㅡ Lucifer, spune unchiul Bennet așezându-se lângă mine pe un scaun, va fi bine.
Va fi bine. Ce nu aș da ca aceste trei cuvinte să fie adevărate! Sper din tot sufletulㅡnsau măcar ce a mai rămas din elㅡ ca unchiul Bennet să aibă dreptate. Sper ca Angel să fie bine. Să nu pățească nimic. Să fie că înainte.
Să îmi zâmbească stângaci și să îi văd din nou ochii plini de culoare, părul azuriu și în valuri, buzele-i pline și rozalii. Să o văd pe ea.
Acum îmi dau seama că trebuie să prețuiește ce ai, fiindcă s-ar putea ca într-o clipă... într-o afurisită de clipă, să pierzi tot. S-ar putea să rămâi fără lucrul cel mai de preț. S-ar putea să rămâi fără persoana cea mai de preț.
Dacă stau să mă gândesc, ea a fost singura care a putut să mă cunoască îndeajuns, încât să facă să mă simt penibil de stânjenit cu glugă. A fost singura care m-a făcut să mă simt a naibii de ciudat de fiecare dată când stăteam în preajma ei. Mereu m-am simțit dezarmat în fața acesteia. Poate de aceea am păstrat mereu o distanță între noi. Un zid. Am încercat dintotdeauna să răcesc și mai tare atitudinea glacială pe care o afișam în fața ei mai mereu, chiar dacă în ultimul timp devenise din ce în ce mai dificil.
Îmi întorc privirea spre unchiul meu, observând că acesta are deja aruncată asupra mea privirea de compătimire a' la Bennet. Pe cât de rară, pe atât de pătrunzătoare!
ㅡ Dacă nu va reuși operația? îmi las temerea cea mai mare să evadeze din minte și să ajungă la urechile unchiului.
ㅡ Lucifer, în viață nu putem ști nimic cu certitudine. Trebuie doar să sperăm că totul va fi așa cum ne dorim. Este singurul lucru pe care îl avem în stăpânire, îmi zice acesta, făcându-mă să îmi reamintesc cât de înțelept poate fi uneori, chiar dacă vârsta nu îi este foarte înaintată.
ㅡ Dar dacă speranța nu este îndeajuns? întreb eu ezitând un timp.
ㅡ Speranța este singura care ne ține pe noi, muritorii, pe linia de plutire.
ㅡ Unchiule, tot ce vreau este ca Angel să fie bine, îi spun eu, încercându-mă pe moment, o înțepătură puternică în zona frunții.
Probabil din cauza oboselii sau a faptului că nu am mai fumat de câteva ore bune.
ㅡ Spune-o.
ㅡ Ce anume? întreb eu neștiind la ce se referă.
ㅡ Că o iubești, îmi răspunde acesta cu un zâmbet șters pe față.
ㅡ Unchiule nu am cheㅡ
ㅡ Aici nu e vorba de chef drăcușorule. Este vorba de faptul că eu am avut dreptate încă de la început, spune el și îmi face cu ochiul stâng.
Știu că încearcă să mă înveselească, dar nu îi iese. Probabil nimeni și nimic nu m-ar putea înveseli acum. Cu excepția ei, desigur.
Unchiul se ridică deodată de pe scaun și observ că se îndreaptă spre doctorul care a ieșit din sala de operație. Mă ridic instant și pășesc cu frică spre acesta.
Ne măsoară pe amândoi din cap până în picioare și apoi își ajustează mai bine cravata de la gât.
ㅡ Sunteți rudele fetei? ne întreabă doctorul pentru început.
ㅡ Eu sunt unchiul lui, iar el este iubitul fetei, spuse bărbatul care m-a crescut și a cărei șmecherie întrece orice nivel, arătând spre mine.
Nici nu pot să mă opun acum. Vreau doar să știu ce se întâmplă cu Angel. Vreau doar să știu că se va face bine.
ㅡ Păi domnilor, în aceste ore echipa mea s-a chinuit să o salveze pe domnișoara în cauză, dar...
Se oprise apoi, iar eu simțeam cum mii de cuțite precum cel primit în acea zi, îmi străpung din nou pielea; de data aceasta cu mai multă cruzime.
ㅡ Dar ce? întreb eu aproape țipând, vizibil agitat.
ㅡ Dar nu știm încă ce urmări va avea acel glonț asupra lui Angel. Am scos glonțul, dar având în vedere că acesta a deviat într-un mod absurd spre șira spinării, nu știm ce se va întâmpla. Noi vom face tot posibilul să nu rămână cu nicio urmă. Restul este în voia divinității. Doar el poate decide dacă vrea să dea șah-mat. Noi suntem simpli pioni.
ㅡ Pot merge să o văd? îl întreb pe doctorul care îmi trântise un discurs precum în filme.
ㅡ Momentan nu. O vom muta într-un salon și apoi veți putea să o vedeți, dar pentru câteva minute. Trebuie să se odihnească.
Dau afirmativ din cap, iar acesta se întoarce imediat în sala de
operație. Revine după câteva secunde cu Angel pe un pat mobil, având în jurul ei o grămadă de aparte.
Trece pe lângă mine și eu o prind instinctiv de mâna sa dreaptă. Este atât de rece. Mult mai rece decât de obicei.
Nu apuc să o privesc pe îndelete deoarece în jurul ei sunt adunate și câteva asistente, dar faptul că o pot ține de mână mă liniștește într-o oarecare măsură. Mă face să simt mai aproape de ea.
Ajungem într-un salon și doctorul o așează pe pat, ajutat de asistente. Se asigură că toate echipamentele medicale sunt în funcțiune, apoi mă privește și mă avertizează cu privire la faptul că nu pot sta mai mult de cinci minute.
După ce pleacă și doctorul, dar și asistentele, mă așez pe scaunul de lângă patul de spital. Nu este nimeni în sală. Îmi dau gluga jos și o pot privi cu toată ardoarea.
Fața îi este foarte albă. Este mai palidă ca nicicând. Buzele îi sunt crăpate și uscate. Părul odată vâlvoi, acum îi stă parcă lins din cauza transpirației. Cu toate astea, nu și-a pierdut deloc strălucirea aparte.
Îi iau din nou mâna dreaptă și o cuprind între ale mele. O duc la nivelul feței, iar gestul următor mă surprinde și pe mine. O sărut gentil și scurt, simțindu-i temperatura apropiată gheții.
Îi dau câteva bucle aurii de pe față și apoi zâmbesc trist.
ㅡ Trezește-te acum. Ți-a ajuns atâta somn blondino, îi spun eu și parcă aștept să se întâmple întocmai.
Aștept dar nu se întâmplă asta. În schimb, o asistentă intră în cameră și îmi reamintește de faptul că trebuie să plec. Îmi pun gluga și vreau să îi dau drumul la mână, dar acum ea mă ține. Nu s-a trezit. Este încă inconștientă, dar simt că mă încearcă mii de senzații în acest moment. Nu se poate compara cu momentul în care îi țin eu mâna. Acum ea este cea care vrea să stau. Să nu plec. Se simte mult mai bine.
ㅡ Domnule vă rog să ieșiți. Trebuie să se odihnească, îmi spune asistenta obligându-mă din privire să ies din salon.
ㅡ Dar eaㅡ
Nu apuc să îi spun ceva fiindcă mă simt tras de mână de către aceasta. Mă văd nevoit să îi dau drumul mâinii lui Angel, simțindu-mă imediat după aceea la fel de mizerabil ca înainte.
Mă uit pe fereastra mică ce duce spre camera lui Angel și automat un alt gând mă trezește la realitate.
Anastasia este în același spital, doar că la altă secțiune. Dacă o va vedea pe Angel, ce i se va întâmpla? Dacă crede că a părăsit-o? Dacă crede că a fugit? Probabil nimeni nu a mai plecat la ea.
Mă mai uit încă o dată la blondina palidă și apoi merg spre salonul Anastasiei. Unchiul Bennet va sta cu Angel cât timp eu văd ce face surioara ei.
Mă încurc la început, spitalul fiind destul de vast. La indicațiile doctorilor, secțiunea în care este plasată Anastasia, nu este foarte departe de salonul creței.
Ajung în fața camerei fetiței și deschid ușa încet, aceasta scârțâind subtil. Intru în salon și o văd pe miniatura Angel cum stăt și se uită la televizor. Când aude pași, se uită la mine și îi pot vedea irișii care parcă sunt a blondinei. Aceeași puritate. Aceeași intensitate. Îi văd apoi capul dezvelit și cu doar câteva firișoare de păr.
Se ridică și vine alergând la mine. Mă îmbrățișează strâns și începe să plângă. Mă simt total dezorientat. Este prima dată când se întâmplă asta.
Mă pun în genunchi pentru a fi la același nivel cu ea. Nici acum nu pot înțelege cum nu se sperie când vede pe cineva cu glugă și care are o statură impunătoare. Se pare că a absorbit curajul surorii ei.
ㅡ Știi unde e Angi? mă întreabă ea făcând ochii cât mai mari.
Ce aș putea să îi răspund?
,,Micuțo, sora ta este inconștientă pe patul de spital. A fost împușcată de către un mafiot." Sigur ar înțelege tot!
ㅡ Ea este ocupată. M-a rugat să vin eu și să văd ce faci, o mint cu nerușinare.
ㅡ Dar mi-a promis că se va întoarce curând, spune ea și pot observa cum începe să se întristeze și mai tare.
ㅡ Va veni curând, îi replic eu.
ㅡ De unde știi atâtea? Ești iubitul lui Angi? mă întreabă ea și simt cum încep să mă ardă obrajii.
,,Ești iubitul lui Angi?" . Întrebarea asta îmi răsună fără oprire în minte și e a naibii de ciudat fiindcă îmi creează o stare străină mie.
Habar nu am de ce acest cuvânt îmi țintește inima precum un pumnal. ,,Iubire"
De unde Luciferi pot ști ceva despre acest cuvânt? Am iubit-o pe mama. Îl iubesc și pe unchiul Bennet, dar dacă aș alege acea cuvânt și pentru Angel, totul ar fi mult prea derutant. Până la urmă... ea îmi este colegă.
Prietenăㅡ după spusele ei ㅡdar iubită? Nu m-am putut gândi la asta până astăzi. Poate fiindcă aveam siguranța că o voi vedea. La început am fost la poli opuși. După aceea am început să ne apropiem încet-încet, dar să fim așa... departe? Nici nu știu ce dracu suntem noi. Colegi? Prieteni? Ceva mai mult? Ceva mai puțin?
Nu apuc să îi mai spun ceva deoarece telefonul îmi sună și pe ecran îmi apare numele unchiului.
Răspund cu o anume teamă, gândindu-mă la mii de scenarii negre.
,,Lucifer, trebuie să vii aici" îmi spune el și simt cum mâinile încep să îmi tremure.
,,Ce... ce s-a întâmplat?" reușesc să întreb.
,,Vino acum" mai spune după aceea și apoi închide telefonul.
ㅡ Trebuie să plec Anastasia, îi replic eu micuței din fața mea.
ㅡ Acum? Dar de abia ai venit! spune ea și face o față de cățeluș.
ㅡ Este ceva important. Promit că mă voi întoarce repede, îi spun și zâmbesc, chiar dacă ea nu mă poate vedea.
ㅡ Așa a spus și Angi, îmi replică aceasta și zâmbește la rândul ei trist.
ㅡ Vom veni amândoi. Promit, îi spun și apoi Anastasia mă îmbrățișează.
Plec imediat din salonul ei și alerg până la camera în care era repartizată Angel.
Gândurile negre îmi napădesc mintea. Oare a pățit ceva? S-a trezit? Ce dracu s-a întâmplat?
____
Update: capitolul este a naibii de ciudat:')