,,Moartea vine uneori ca o salvare"
____
Intru val-vârtej în casă, înaintând cu viteza luminii spre dulapul în care mi-am pus banii strânși cu greu și mi-i vâr în ghiozdan, alături de ceilalți.
Îi dau mesaj lui Giuseppe spunându-i că ne întâlnim la depozit și că îi voi aduce banii peste 30 de minute.
Prima dată trebuie să mă opresc la spital. Vreau neapărat să-i mai văd încă o dată fețișoara care mi-a înseninat zilele negre și care m-a făcut să lupt fără oprire, dar înainte de posibila ,,ultima întâlnire" ,mai trebuie să fac și altceva.
Scot o foaie din același dulap și iau un pix ce stătea aruncat pe măsuța plină de lucruri. Nu am apucat să fac curat de ceva vreme.
Inspir adânc și apoi îmi axez toată energia în acel pix, lăsând gândurile să iasă din mintea-mi întortocheată.
,,Dacă vedeți această foaie, înseamnă că au trecut câteva ore bune de la dispariția mea, și mai mult ca sigur, domnul Adreass, persoana pe care o consider tatăl meu, a apelat la poliție pentru a mă găsi.
Eu nu mă voi mai putea întoarce vreodată, iar mai multe detalii sunt incapabilă să vă ofer.
Știu doar că vreau ca surioara mea, Anastasia, să fie dată pe mâna domnului Adreass, ci nu dată spre agenția domnului Simon.
Vă rog, respectați-mi această dorință. Considerați-o un strigăt de ajutor.
La început, Anastasia va plânge necontenit. Îi va fi dor. Va zice ca mă vrea pe mine, dar știu că domnul Adreass, o va trata cum m-a trata pe mine. Exact ca pe fiica lui. Știu că va avea mare grijă de ea. Atât cât îi mai permite timpul.
Dacă se poate, dați scrisoarea de lângă aceasta foaie, persoanei a cărei nume este datat pe acel plic.
Cu dragoste,
Angel Winston".
Las apoi foaia lângă plicul pe care îl aveam deja pregătit.
Acest plic l-am scris acum două zile pentru Lucifer. Aș vrea să nu primească așa cuvintele care sunt presărate pe acea foaie. Mi-am revărsat toată inima acolo. Mi-am stropit toate bucățile de suflet prin acele cuvinte. I-am spus ceea ce voiam să îi spun încă de când am început să îl cunosc. Pe adevăratul Lucifer.
Încă de când am început să îl cunosc pe acel băiat care mă jignește din cinci în cinci minute. De când i-am văzut irișii negri și profunzi. Acei iriși care mi-au rămas întipăriți adânc în minte și care probabil nu vor evada vreodată din aceasta. De când i-am văzut părul rebel și buclucaș, care îi cade nestingherit pe genele-i lungi și proeminente, am început să mă gândesc la mii de modalități de a scăpa de acea glugă nenorocită. De când i-am văzut buzele-i rozalii, pline și cărnoase, ce urcă timide până la pomeți, ca mai apoi să formeze niște gropițe adânci, am început să am mii și mii de vise cu acestea. Unele cam deplasate, să fiu sinceră.
Îmi scutur apoi capul, încercând să îmi canalizez mintea spre puținul timp care mi-a mai rămas.
Plec cu repeziciune spre ușă; următoarea destinație fiindu-mi spitalul.
***
Intru cu lacrimi amare ce-mi lasă dâre pe obraji, în salonul surioarei mele. Mi le șterg apoi, nevrând ca Anastasia să mă vadă așa.
Pare mai bine. Se uită la desenul ei preferat animat și râde. Cu această imagine vreau să plec dacă nu voi avea altă cale. Cu acest râset cristalin aș putea părăsi această lume împăcată.
ㅡ Angi! strigă aceasta și aleargă spre mine când mă observă.
Mă îmbrățișează, iar eu mă pun în genunchi, ajungând la nivelul ei. Îi sărut apoi fruntea rece, sincer și apăsat.
ㅡ Ce faci îngeraș? o întreb, abținându-mă cu greu să nu dau frâu lacrimilor ce se anunțau a evada din iriși.
ㅡ Mă uit la Donald Duck. Hai! Ne uităm împreună, zice ea încercând să mă tragă spre patul de spital.
ㅡ Acum nu am timp frumoaso, îi spun eu, observând ora limită ce era prezentată pe ceasul de pe perete.
ㅡ Dar de ce? mă întreabă ea, vizibil întristată.
ㅡ Am ceva important de făcut, dar după ce voi termina, voi veni și vom sta doar noi două. Ne vom uita la ce vrei și ne vom și juca. Bine? întreb la rândul meu cu o voce mai săritoare și observ că se mai înveselește puțin.
ㅡ Bine, dar vii da?
ㅡ Da, scumpete.
ㅡ Promiți? spune aceasta cu o oarecare ezitare.
ㅡ Pr... promit, izbutesc să îi răspund, neavând însă cu adevărat siguranța că mă voi mai întoarce.
Inspiră și expiră apoi zgomotos.
ㅡ Bine, păi ne vedem atunci. Ne vom uita împreună la rățușca Duck și ne vom juca cărți, zice ea într-un târziu pe o voce deja visătoare.
ㅡ Da frumoasa mea, îi spun eu zâmbindu-i.
O îmbrățișez apoi strâns de parcă nu o voi mai vedea vreodată. Acesta este și adevăratul. Până la urmă, nu am garanția că Giuseppe va fi îngăduitor cu mine. Nu este în niciun caz îngăduitor sau ușor de înduplecat.
Niște lacrimi mi se strecoară pe obraji, dar mi le șterg înainte de a rupe îmbrățișarea și înainte ca Anastasia să vadă că plâng.
O privesc apoi din nou perplex în ochi și o sărut dulce pe obrazul stâng.
Ies imediat pe ușă, ca mai apoi să las lacrimile să curgă șiroaie.
Nu îmi pasă de viața mea. Îmi pasă de persoanele care vor rămâne în urmă, dacă nu cumva Francisco m-ar lăsa să plec teafără de acolo; lucru foarte greu de împlinit.
O voi lăsa în urmă pe Anastasia. Îngerul meu și motivul existenței mele de până acum. Îmi va părea rău știind că nu îi voi mai vedea irișii albaștri și cu siguranță că îmi va lipsa râsetul ei, gingășie ei, lipeala ei... totul.
Îmi vor lipsa și Rebeca și Adreass. Rebeca a fost mereu acea persoană care mă făcea să zâmbesc în momente în care aș fi preferat să plâng fără oprire, iar Adreass a fost mereu tatăl meu. M-a susținut până acum și pot jura că nu am făcut o greșeală încredințându-i-o pe Anastasia.
Îmi va lipsi și Lucifer. Băiatul care nu mă suporta. Băiatul cu gluga care mai mereu mă făcea în toate felurile, dar pe care am reușit să îl descoper cu adevărat încetul cu încetul. Acel băiat care s-a strecurat încetișor în inima mea și m-a făcut să mă simt în același timp în mii de feluri. M-a făcut să trăiesc într-un minut mii de senzații. Sper să fie fericit. Sper să îi permită și unei alte fete să îl cunoască, măcar cât l-am cunoscut eu, dacă nu mai mult.
Nici nu îmi dau seama cât de tare am intrat în plasa gândurilor, căci în următoarea clipă observ depozitul lui Giuseppe și pe Ricardo, un tip înalt și bine făcut precum Big-foot care stă și mă privește cu superioritate în fața intrării.
Îmi zâmbește scoțându-și dinții metalici la iveală și apoi se dă cu un pas spre stânga, făcându-mi loc să intru.
Inspir adânc și îmi simt inima precum un purice. Stomacul mi se încolăcește și nu este de la fluturași pe care Lucifer obișnuia să mi-i provoace, ci din cauza fricii care s-a adunat până în gât.
Chiar și cu mâinile tranpirate și cu picioarele gelatinoase, îmi fac curaj și intru în încăpere. Mamutul uman îmi urmează exemplul și intră după mine, închizând ușa; ca mai apoi să își reia poziția rigidă și parcă primitivă.
ㅡ Măi, măi, măi. Dacă nu e chiar domnișoara Angel în persoană! vocea lui se face auzită în tot depozitul, făcându-mi sângele să înghețe instant.
Se ridică de pe scaun și se apropie de mine încet. Mă măsoară din cap până în picioare și-mi zâmbește masochist.
ㅡ Te-ai gândit că ar fi cazul să îmi aduci datoria? mă întreabă el și începe să umble prin jurul meu precum un țicnit autentic.
ㅡ Eu... eu i-am adus pe toți, îi spun încercând să îmi reglez respirația sacadată.
Îi arăt ghiozdanul plin cu bani, ca mai apoi să îi dau unui sclav de a lui; acesta numărându-i din privire.
După ce bărbatul care numărase banii îi confirmă că sunt toți în ghiozdan printr-o mișcare a capului, Giuseppec începe să îmi atingă mâna dreaptă încet; eu simțindu-mă dezgustată și tresărind automat. Lacrimi încep să îmi curgă pe obraji în timp ce mă scutur, în speranța că acele mâini murdare, nu se vor mai atinge de mine.
Un prieten de a lui aduce un scaun, iar apoi Giuseppe mă trântește pe acesta cu o simplă îmbrâncire. Își aduce și el un scaun în fața mea și apoi am observ o măsuță din metal; pe aceasta fiind puse diverse unelte cu care ai putea tortura pe cineva foarte ușor.
ㅡ Domnule...v...vă rog! încerc să îi spun eu printre suspine și lacrimi, dar el doar mă privește non-șalant și își trece mâna subtil peste acele unelte.
ㅡ Tu nu știi că atunci când Giuseppe nu primește datoriile la timp, se supără?
ㅡ Domㅡ
ㅡ Taci! țipă acesta, făcându-mă să îmi închid ochii din reflex. Se poate enerva pe oricine. Chiar și pe o fată așa frumoasă, continuă acesta apoi îmi atinge obrazul cu mâna lui murdară și bătrănă, iar eu mă retrag și încerc să îmi mențin respirația.
Își duce apoi aceeași mâna peste măsuța metalică și alege o foarfecă neobișnuit de mare.
Încep să plâng în hohote, neștiind cum aș mai putea reacționa.
ㅡ Știi Angel... treaba cu această foarfecă este una destul de interesantă, spune acesta pe un ton desprins parcă din filmele de groază. Poate tăia lucrurile de o sută de ori mai puternic decât cele obișnuite. Poate tăia chiar și degețelele fetelor drăguțe, dar totuși care m-au enervat până la culme.
La auzul cuvintelor sale încep să tremur din toate încheieturile. Încerc să mă zbat pentru a pleca de pe acel scaun, dar doi tipi sunt în dreapta și în stânga mea, ținându-mă de umeri.
Încep să urlu cu toate forțele, iar Giuseppe se pare că doar se amuză. Îmi ia mâna stângă și chiar dacă încerc să mi-o retrag, el îmi prinde degetul mic și zâmbește maniac la foarfecă.
Se pare că îmi voi dori moartea mai mult decât de obicei.
______
De ce? De ce am scris așa ceva?:"))) E mai mult cringe decât orice altceva ^_^
Poate chiar ar trebui să sterg cartea asta:)