,,Fiecare are demonii proprii"
____
Deschid ochii încet, simțindu-mi întreg corpul amorțit. Capul îmi bubuie fără oprire, iar eu nu mai îmi amintesc mare lucru. Doar frânturi.
Știu că am discutat cu Anastasia, apoi am plâns și mai apoi i-am văzut pentru a doua oară chipul.
Mă simt ciudat să știu că eu i-am văzut chipul și că puțin probabil altcineva a mai făcut-o. Bine... în afara unchiul său, care, mai mult ca sigur s-a ocupat de el precum un părinte.
Nu l-am auzit vreodată vorbind despre părinții lui. Nu este de mirare oricum. Nu prea l-am auzit vorbind despre ceva. Convorbirile noastre s-au limitat mereu la școală și la acele nici înțepături primite de la el.
Mirosul de pastile este mult mai consistent în această cameră și de abia acum pot observa rochia albă care îmi acoperă trupul ce stă așezat pe un pat de aceeași non-culoare.
Nedumerirea mi se mărește odată cu o bătaie repetată în ușă; pesemne că cineva vrea să intre.
— Intră! încerc să îmi fac vocea auzită, chiar dacă nu prea am forță în momentul de față.
Mirarea îmi este dusă la cu totul alt nivel, atunci când cel care intră este nimeni altul decât Lucifer; în mâna stângă ținând un bol. Își trece subtil mâna liberă printre părul zbârcit—am început și să îi recunosc direcțiile, chiar dacă l-am văzut doar de două ori— de sub glugă, apoi revine cu privirea la mine.
Se apropie de mine cu pași înceți, iar eu simt că mai am puțin și leșin—din nou de altfel.
— Ți-am spus că ți se va face rău. Ar mai trebui să mă asculți și pe mine din când în când, îmi spune acesta; vocea caldă pe care o folosește, făcându-mi inima să sară peste o bătaie.
— Eu...
Rămân fără replică.
De ce Angel? Tu nu rămâi fără replică.
Păi după cum vezi, voce interioară și total dezorientată, Lucifer mi-a făcut asta.
Din nou a început să devieze de la atitudinea să aspră și parcă de gheață, devenind diametral opus. Nu sunt pregătită pentru acest Lucifer.
Întrebarea potrivită este: Vei fi vreodată?
De unde vrei să știu eu, voce inutilă?
Dacă voi fi, înseamnă că eu și Lucifer am trecut un alt prag al cunoașterii. Înseamnă că am spart o altă cărămidă din acel zid imens și rigid. În interiorul meu îmi doresc din răsputeri, dar totuși o latură ascunsă, îmi spune să pun stop. Îmi spune neîncetat să rezidesc zidul, cărămidă cu cărămidă.
Inima îmi cere ca disperata să încerc să îl cunosc pe adevăratul Lucifer, dar mintea îmi spune că această cărare pe care vreau să pășesc nu este gravată cu diamante și trandafiri, ci este impregnată în durere și spini, iar eu nu prea vreau asta. Sau nu voiam, până să îl cunosc pe Lucifer.
— Unde îți zboară gândul, îngeraș? mă întreabă el, scoțându-mă din starea de visare.
Nu voi înțelege niciodată dacă la el ,,îngeraș" tinde să fie un compliment sau o derâdere la adresa numelui meu.
— Nicăieri, îi răspund eu mutându-mi privirea la mâinile sale care țineau între degete un bol de supă.
— E tot al tău, îmi zice mai apoi cu o voce parcă mai săritoare, făcând referire la bolul cu supă a cărei culoare este foarte suspectă.
— În niciun caz. Nu iau așa ceva, îi replic strâmbând din nas.
— Și cum aștepți să te faci bine hmm?
— Prin magie, îi răspund, încercând să mai animez puțin situația stresantă.
— Dacă vrei să ai grijă de Anastasia, trebuie să fii tu bine mai întâi.
Te urăsc când ai dreptate.
— Bine, dar cu o condiție.
Pot jura că își ridică sprânceana, chiar dacă gluga trasă peste cap mă împiedică să văd această acțiune.
— Ce condiție?
— Îți dai gluga jos.
Cererea mea pare căîl pune oarecum în dificultate, deoarece în momentul de față îl simt complet indecis.
— Altă condiție? întreabă el părând că vrea să își încerce norocul.
— Nu! țip mai mult decât să vorbesc pe un ton normal, strângându-mi mâinele la piept și ducându-mi privirea în altă parte.
De abia acum îmi dau seama că arăt ca un țânc.
Aud un râset micuț ce îi scapă printre buze și îmi simt mâinele gelatinoase.
Râsul lui reprezintă pentru mine o melodie pe care aș asculta-o la infinit. Iar și iar. Fără oprire.
Habar nu am de ce. Doar că simplu surâs provocat de acele buze ce îmi umblă frenetic prin gânduri și de acea voce groasă și calculată ce îmi răsună mereu prin timpane, îmi dă o stare de împlinire acută, iar eu nu am nicio explicație pentru asta.
Nu ai, sau nu vrei să ai?
Mai taci voce interioară! Nimeni nu ți-a cerut părerea.
— Doar așa vei mânca?
Îi confirm printr-o mișcare a capului.
— Bine, îmi răspunde simplu, iar eu simt că înnebunesc.
Bine? Dacă știam că Lucifer va accepta, mi-aș fi dat demult cu o tigaie în cap doar pentru a leșina și pentru a-l șantaja.
Pune bolul pe scaunul de lângă patul meu, mâinile sale urcând parcă cu încetinitorul până la glugă.
Acum îi pot observa venele ce ies în evidență de pe mâinile sale. Îi pot observa degele lungi și albe, iar un nod în gât mă străbate instant.
Dacă până acum credeam că sunt dată peste cap, în momentul în care Lucifer își dă la o parte gluga— iar asta nu din greșeală — simt cum mii de senzații contradictorii mă încearcă. Simt cum fluturii din stomac sunt pregătiți să decoleze și să se așeze peste bătăile neregulate ale inimii. Mâinile îmi devin ca plastelina și picioarele încep să tremure ușor.
Calmează-te Angel. E doar un băiat.
Probabil ai dreptate voce netoată, dar nu este orice băiat. Este acel băiat.
Aceiași ochi precum tăciunele.
Același păr dezordonat, rebel și încâlcit.
Aceleași buze pline și deschise la culoare.
Același chip de porțelan.
— Vezi de ce nu am vrut să îmi dau gluga jos? Fiindcă aveam să te hipnotizez și asta am făcut, îmi spune el, zâmbind și scoțându-și șanțurile din pomeți.
Cumva hanoracul îi acoperă suprafața marcată de pe gât. Nu îi pot vedea cicatricea, tatuajul sau ce dracu ar fi, deși mi-ar plăcea să îl întreb despre el.
— Eu mi-am îndeplinit condiția. Acum e rândul tău.
Ridică bolul de pe scaun și pune în lingură niște supă, după care îl aduce aproape de gura mea. Îl înghit și mă strâmb automat. Este așa de vag și totuși gustul dezgustător este atât de înțepător!
Zâmbește subtil la reacția mea, iar eu îi urmez exemplul, zâmbind mai mult din cauza zâmbetului său, decât din cauza actului în sine.
După mai multe guri, în timp ce lingura era aproape de gura mea, îi ating din greșeală mâna, iar acesta scapă lichidul scârbos și fierbinte peste pielea mâinii sale drepte.
— La dracu! îl aud apoi icnind scurt.
Îi iau mâna cu pricina între ale mele și suflu încetișor peste pata roșiatică ce și-a făcut deja apariția pe pielea sa albă.
Îi simt privirea arzându-mă și cu greu mi-o ridic pe a mea. Dau de doi iriși negri, ce mă privesc acum cu o oarecare blândețe străină mie, de altfel cred că și lui.
Zâmbetul său pune capac scenei scurte, lăsându-mă pe mine să rămân paralelă cu dimensiunea în care ne aflăm.
Tăcerea se năpustește peste noi; acum doar privirile noastre intersectându-se. Mă scufund în întunericul ochilor săi și sincer, nu prea cred că vreau să mai ies vreodată la lumină.
— Ia... iartă-mă, reușesc să bolborosesc, parcă împiedicându-mă în cuvinte.
— Nu-i nimic.
Îi las mâna încet pe lângă corp atunci când observ că încă o am prinsă printre ale mele.
Contactul vizual ne este întrerupt, de sunetul telefonului.
Îl ridic de pe dulăpiorul din stânga mea și încep să tremur imediat după ce citesc numele apelantului.
Giuseppe.
Acest nume m-a făcut să tresar de fiecare dată. Nu genul ăla de tresărire când ești luat prin surprindere sau când ți se întâmplă ceva plăcut, ci acel fel de tresărire provocată de teamă. De groază. De disperare.
— Cine e? mă întreabă Lucifer, lăsând bolul pe dulăpior.
Nu dau semne că vreau să îi răspund. Nu vreau să risc. Își va da seama cu siguranță că mint, iar ăsta este ultimul lucru pe care mi-l doresc în momentul acesta. Să își pună întrebări, să lege răspunsurile și să dezlege enigma. Poate este retras Lucifer, dar nu este prost deloc. Își va da seama foarte repede că ceva este putred la mijloc.
Nu răspund, dar imediat soneria telefonului se face auzită din nou.
Lucifer îmi ia telefonul din mână și privește ecranul acestuia.
— Giuseppe? își exprimă curiozitatea, îndreptându-și irișii înflăcărați către mine.
Încep să mă agit și să îmi pocnesc degetele unul câte unul. Probabil Lucifer și-a dat seama că este un tic nervos de-al meu. Un obicei foarte prostesc de care nu pot scăpa.
— Angel, îmi strigă acesta numele, eu dându-mi seama cât de frumos sună când îl spune el.
— Da? întreb cu privirea ațintită pe podea.
— Ce treabă ai cu Giuseppe?
Pare mult mai încordat și mult mai serios de data aceasta, lucru care mă făcut să mă întreb sincer dacă Lucifer mai știe să facă și altceva în afară de a-mi răstălmăci starea de spirit.
— Păi... el e un prieten vechi.
— Minți, îmi replică acesta simplu lăsându-mă fără vreo altă minciună pregătită.
— Ba... ba nu, murmur mai mult pentru mine, fiindcă nici eu nu mă cred.
— Ce draci ai făcut, Angel? De ce te-ai înhămat cu Francisco?
Rămân fără replică din nou. De unde îi știe prenumele? Se pare că nu doar eu ascund anumite lucruri drăcușor.
— De unde îi știi prenumele? dau glas gândurilor mele, simțindu-l acum pe Lucifer mult mai serios și rigid.
— Asta nu contează acum. Tot ce contează este să știu de ce ai intrat în afacerile lui.
— Nu am intrat în afacerile lui, replic mâhnită, știind că acum singura variantă pe care pot merge este adevărul.
— Atunci?
— Atunci ce?
— De ce ai treabă cu el?
Inspir adânc și expir zgomotos. Nu voiam să îi spun ce se întâmplă cu adevărat, dar se pare că acum nu mai am vreo altă alternativă.
— Am împrumut bani de la ei. Pentru tratamentele lui Anastasia.
— Ai împrumutat bani de la cămătări, constată el cu o oarecare relaxare în glas.
— Banii primiți din slujba de chelneriță nu prea îți aduc nu știu ce satisfacție. Cu ei îmi pot plăti studiile și medicamentele Anastasiei, dar nu am suficienți și pentru tratamentele la care trebuie să fie supusă.
— Lucrezi și ca chelneriță? mă întreabă acesta, curiozitatea citindu-se foarte ușor din vocea lui.
— Nu toți s-au născut cu bani, Lucifer, îi replic mult mai sec și nepăsător decât aș fi vrut.
— Nu am vrut să sune așa. Doar că nu credeam că lucrezi undeva. Nu știam că poți fi în atâtea locuri.
— Nu știai multe despre mine. Nici acum nu știi, îi răspund ca un fel de constatare interioară, dar care sună mai mult ca un comentariu răutăcios.
— Atunci ajută-mă să aflu, îmi spune el; tonul cald și blând pe care îl folosește, scoțându-mă din propriile gânduri.
Am și eu demonii mei Lucifer. Nu te aștepta să îi spun unui alt demon de propriii mei monștri interiori, cu care m-am luptat de mulți ani încoace. Nu te aștepta să îți vorbesc de ei.
La naiba, unde e tigaia aia când ai nevoie de ea?
___
Se pare că nu am uitat complet de această carte, doar sunt mult prea leneșă pentru a edita mai repede capitolele;)))