,,De ce îmi strici lista?"
____
Intru pe porțile din fier cu inima cât un purice. Aș fi vrut să nu o las singură pe Anastasia, dar nu am avut de ales. Am deja o groază de absențe și în curând voi avea testele finale. Trebuie să mai dau și pe la școală.
Pășesc cu grijă pe asfaltul înghețat, privirea fiindu-mi ațintită spre intrare.
Dau să intru dar o voce mult prea cunoscută mă face să opresc orice acțiune.
— Te-ai gândit să mai dai și pe la școală?
Era el. Ciudat este că nu îi pot confunda vocea nici dacă aș vrea și se simte al naibii de ciudat. Nu înțeleg de ce și cum îmi poate răstălmăci stările una după alta, schimbându-le cu non-șalanță.
Îi observ apoi poziția adoptată. Este una rigidă și nu seamănă deloc cu acel Lucifer pe care l-am cunoscut în ultimele zile.
Hanoracul și gluga erau la ordinea zilei, deși în momentul ăsta singurul lucru care m-ar face să mă simt mai puțin deplorabil este chipul său. Aș putea jura că m-aș simțit puțin mai bine dacă i-aș vedea irișii întunecoși precum cărbunele, părul brunet închis și rebel și buzele-i pline, care mă îndemână parcă de fiecare dată să mă ospătez din savoarea lor.
De ce?
Bună întrebare, creierule. Nu am nici cea mai mică idee. Tot ce știu este că Lucifer îmi trezește un interes aparte. Este inexplicabil modul în care mă face să mă simt, eu neavând nici măcar o șansă să spun nu. Poate nu vreau să spun nu.
Îmi duc din nou privirea la el, observându-i piciorul drept rezemat de peretele instituției. Observ apoi fumul ce-i părăsește interiorul gurii, remarcând imediat după aceea bucata de hârtie din mâna sa dreaptă.
— Cum se face că nu mă intoxici cu întrebările tale stupide? mă întreabă el apropiindu-se tot mai mult de mine, aruncându-și țigara pe undeva pe jos.
Ajunge la câțiva centimetri de mine, iar eu îi pot simți focul din ochii săi cum privesc direct în suflet, arzându-l încet, fără pic de regret.
— S-a întâmplat ceva, Angel?
Tonul pe care îl folosește, mă lovește din plin. Se citește —deși cu greutate—curiozitate, dar mai era ceva... îngrijorare?
— Nu, îi răspund sec, încercând să îi evit privirea.
Mi-e frică că voi ceda și că îi voi povesti totul, chiar dacă nu îi pot vedea irișii întrebători din cauza glugii ăleia stupide.
— Minți, îmi spune acesta, de data asta folosind tonul său specific.
Rece și calculat. Nimic mai mult sau mai puțin.
— Nu mint, îi replic eu, cu speranța că mă va crede măcar parțial.
Nu sunt în stare să mint și nu am fost niciodată. Urăsc asta! Uneori m-a costat foarte mult această incapacitate nefirească de-a mea, pe care eu sincer o consider ca fiind un defect, nu o calitate
— Minți din nou, îmi spune acesta trezindu-mă din starea de meditație. Angel, poți avea încredere în mine.
Tonalitate vocii îi deveni acum puțin mai scăzută, dar în același timp mai cald. Mai blândă.
Nu înțeleg de ce mă stăpânesc așa de greu impulsului de a-i povesti totul cap-coadă. Simt că vreau să îi spun despre Giuseppe, despre Anastasia, despre tata, iar lucrul acesta e mult prea bizar pentru mine.
Niciodată nu am simțit nevoia să vorbesc cu cineva despre lucruri acestea, nici măcar cu Rebeca, dar acum simt că dacă nu o fac, voi exploda. Simt că dacă nu îi voi povesti lui despre haosul din viața mea, amalgamul de stări își va spune cuvântul și mă va răpune până la urmă.
— Uită-te la mine, Angel, spune el; propoziția rostită, semănând mai mult ca un ordin.
Fac exact ce îmi spune. Încerc să îi zăresc măcar puțin sclipirea ochilor săi, dar fără izbândă. I-am văzut doar o singură dată în toată splendoarea lor și deja tânjesc după aceștia.
— Spune-mi ce s-a întâmplat.
Vocea sună teribil de blândă și cu o urmă de compasiune înăuntru ei, iar asta îmi demolează ușor-ușor lista pe care credeam că o am bine pusă la punct.
Lista regulilor mele.
Unu- Ai grijă de Anastasia.
Doi- Nu te gândi deloc la tine.
Trei- Prefă-te fericită chiar dacă nu ești.
Patru- Nu lăsa pe nimeni să îți intre la inimă în afară de Anastasia.
Cinci- Respectă toate regulile și nu fă nimic pentru tine.
Nu vreau să îmi încalc cea de-a patra regulă în niciun caz. Nu vreau să acord importanță cuiva mai mult decât este necesar. Nu vreau ca mai apoi să regret și să sufăr mai mult decât o fac deja.
Cu toate astea, Lucifer îmi conferă o stare de siguranță pe care nu o pot exprima. Mă face să mă întreb în fiecare moment cum ar fi dacă? Cum ar fi dacă i-aș acorda mai multă atenție, decât îi ofer deja? Cum ar fi dacă i-aș spune toate secretele mele, nepăsându-mi dacă le va dezvălui? Cum ar fi dacă l-aș lăsa să îmi intre în suflet?
Firul gândurilor mele este tăiat odată cu auzirea clopoțelului, ce prevestește începerea primei ore.
Nu mai îi spun nimic. Doar intru în școală, fără ca măcar să privesc în spate. Îi aud oricum pașii apăsați ce îmi înțeapă timpanele și pot jura că picioarele mi s-au făcut de gelatină.
Nu pot înțelege de ce. Nu am niciun răspuns pregătit. Nici măcar nu știu ce întrebare ar trebuie să îmi pun. De fapt, știu una, doar că îmi este frică de răspunsul pe care inima mea, sigur îl are pus de-o-parte.
Intru în clasă și răsuflu ușurată când nu îl văd pe profesorul de latină. Mă așez imediat la mine în bancă, dând automat de privire îngrijorată a Rebecăi.
Îl urmăresc pe Lucifer cum se așează leneș la banca ce tronează în fundul sălii, simțindu-i și acum curiozitate și îngrijorarea din irișii săi întunecoși.
Nici nu e nevoie să își dea gluga jos pentru a ști cum sunt irișii săi. Întrebători. Curioși. Îngrijorați poate.
L-am cunoscut destul de mult, încât să pot afirma cu sinceritate că este cea mai bipolară persoană care mi-a fost dată să întâlnesc. Într-o zi este cel mai rece caracter pe care îl cunosc, în altă zi este cumva preocupat de ceea ce mi se întâmplă, iar eu nu pot suporta aceste schimbări bruște și radicale de atitudine.
Solidar. Solitar. Două cuvinte ce diferă doar printr-o amărâtă de literă, dar care totuși sunt plasate la poli opuși. Exact așa este Lucifer. Probabil transformările imense de caracter, i se datorează schimbărilor climatice.
Poate la fel ca cele două cuvinte, suntem și noi doi. Ironia din numele nostru gravează și mai starea de atracție reciprocă. Polii opuși se atrag.
Oare este posibil așa ceva și în cazul nostru? Oare este posibil ca el să fie Yin și eu să Yang? Numele său este sugestiv întunericului, la fel cum numele meu se află într-o apartenență directă cu lumina. Acum că mă gândesc la toată ironia asta, îmi vine să râd. Poate e o chestie ciudată de a universului. Poate doar s-au alineat planetele împotriva mea și a principiilor mele.
— Domnișoară Winstow!
Îmi fixez privirea pe domnul Stilney, profesorul de latină. Nici nu mi-am dat seama cât timp a trecut. Probabil m-am uitat la penar de mai bine de un sfert de oră, dat faptul că o tablă este deja plină.
— Domnișoară Winstow, la sfârșitul orei vreau să văd caietul cu lecția de astăzi.
— Desigur domnule profesor.
Mă apuc să transcriu cât mai repede mâzgâliturile de pe tablă, încercând să scriu în același timp citeț.
***
După ce clopoțelul a anunțat sfârșitul ultimei ore, mi-am luat la revedere de la Rebeca și am grăbit pasul spre spital.
Tot drumul m-am uitat din cinci în cinci minute în spate, deoarece simțeam o stare permanentă că cineva mă urmărește.
După ce am ajuns în fața spitalului, am simțit mâna cuiva pe umărul meu. I-am simțit parfumul. Parfumul său specific de mosc, îmbibat cu un iz obscur de tutun.
Simțurile mi-au intrat în alertă, mie fiindu-mi parcă frică să mă întorc. Îmi era teamă că mă va face să vorbesc.
Mă întorc parcă cu încetinitorul, dând automat de gluga neagră, pe care sincer aș vrea să o rup în clipa asta și să mă scald în irișii săi de o întunecimea și o profunzime aparte.
— Nu te poți ascunde de mine îngeraș, îmi spune captându-mi întreaga atenție.
— Ce cauți aici? reușesc într-un final să îl întreb, încercând să nu scot vreo prostie prea mare pe gură.
— Voiam să văd ce ascunzi, fiindcă vezi tu Angel... nu ești bună la ascuns chestii.
— Nu ascund nimic, încerc eu să mint, deși știu că nu îmi iese mai deloc.
— Atunci de ce ai fost azi așa tăcută?
— M-a durut gâtul, răspund dându-mi seama de prostia pe care tocmai am scos-o de pe gură.
— Și te durea și mai tare dacă vorbeai nu?
— D... da, îi replic eu, ferindu-mi privirea din calea sa.
— Deci să înțeleg că de asta ești la spital nu?
Tonul vocii este mult mai sarcastic decât de obicei, lucru care mă face să tresar subtil.
Nu vreau să știe despre Anastasia mai mult decât știe deja și în niciun caz nu vreau să mai afle și altceva despre e mine. Știe deja prea multe.
Dau să mă întorc și să plec în spital, dar mă prinde de antebrațul stâng, iar eu împietresc instant.
Locul în care mâna sa face contact cu pielea mea, mă arde și mă face să simt o senzație mult prea ciudată.
Simt furnicături pe antebraț și în stomac se dă o bătălie greco-română între fluturașii înarmați doar cu mii de bătăi de aripi pe minut.
— Unde crezi că pleci?
Respiră. Nu uita cum să respiri.
Să te ia dracu' Lucifer!
_____
Hei^^ Am scris în sfârșit un capitol nou!
Update: E un capitol mai nașpa și decât exercițiile mele la mate hehe