,,Aș vrea să fiu eu în locul tău"
_____
Mă trezesc din cauza poziției incofortabile. Mă aflu pe scaunul de lângă patul Anastasiei. Am decis ca astăzi să nu mai merg la școală. Vreau să stau cu surioara mea.
Doarme. Precum un înger. O iubesc atât de mult, iar dacă ea ar păți ceva nu aș mai putea trăi.
Îi iau mâna stângă apoi o sărut cald și apăsat. Zâmbesc involuntar când zăresc o tentativă de zâmbet și din partea micuțului meu înger.
Ochii închiși îi scot acum în evidență pielea subțire și exagerat de albă a pleoapelor.
Uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă aș putea să schimb locurile. Aș face-o fără să clipesc. Dacă aș putea să mă rănesc, astfel încât să nu mai simt durerea sufletească. Posibil să meargă, dar doar temporar. Dacă aș putea să îmi întăresc psihicul, pentru a o putea ajuta mai mult și pe Anastasia? Cel mai probabil nu aș avea cum, deoarece în viața mea nu este nimeni și nimic care să mă facă să trec mai departe, cu excepția Anastasiei.
Poate doar el. Poate doar băiatul a cărui trecut îmi este complet străin, m-ar ajuta într-o oarecare măsură să nu clachez.
Poate băiatul cu o piele fină, cu ochii ca de jad, cu buzele cărnoase și suculente și cu părul răvășit, mi-ar putea aduce puțină lumină în tot întunericul ăsta.
Poartă numele unui demon, dar nu știu de ce, ceva îmi spune că numele nu i se potrivește deloc.
Părinții săi, i-au pus acest nume, probabil după aceleași criterii, după care s-au ghidat și ai mei. Aspectul fizic.
Păr blond ca azuriul soarelui.
Ochi albaștri ca bolta cerească.
Piele albă ca de porțelan.
Angel.
Cam așa au gândit părinții mei. Poate într-o oarecare măsură, tatăl și mama acelui băiat bipolar, au gândit la fel.
Păr șaten și închis.
Ochi căprui cu tentații spre negri.
Piele albă ca făina.
Lucifer.
Orice aș face, oricât de departe aș vrea să stau, nu pot. Ceva mă atrage la acel băiat, a cărei indiferență este peste medie. Ca un magnet. Polii opuși se atrag. Oare așa se întâmplă și acum? Există măcar și o șansă infimă ca eu și el să ne atragem unul pe celălat? Probabil nu.
Chiar dacă în ultimele zile, Lucifer nu a mai fost așa de răutăcios, tot nu pot percepe o prietenie între mine și el. De abia putem discuta câteva minute fără să sărim unul la gâtul altuia.
Nu înțeleg de ce zidul pe care tot încerc să îl clădesc nu rezistă. Simt că la fiecare zâmbet, atingere sau cuvânt adresat, Lucifer îmi dărâmă încet-încet câte o cărămidă a incertitudinii și a neîncrederii. Îmi e frică să nu le dărâme pe toate. Îmi e frică să nu îmi pese mai mult decât trebuie.
Nici eu nu ajut prea mult. Încerc de câteva zile să îl evit. Nu reușesc. Încerc să nu mai îl bag în seamă. Nu prea îmi iese. Încerc să nu mai tresar la orice acțiune adresată mie. Degeaba.
Amalgamul de gânduri îmi este dezmembrat de către doctorul Anastasiei, ce tocmai și-a făcut apariția pe ușa albă.
— Domnișoară Winstow.
— Bună dimineața, domnule Alvarez, spun eu ridicându-mă de pe scaun și zâmbind politicos.
— Aș dori să vorbesc ceva cu dumneavoastră.
— Desigur domnule doctor.
— Haideți în biroul meu.
Încuvințez și îl urmez imediat, asigurându-mă mai întâi că Anastasia este învelită corespunzător.
Sala în care era plasată Anastasia, se afla la o imediată apropiere de biroul doctorului Alvarez, noi ajungând imediat în acesta.
Mă așez pe scaun, începând să îmi pocnesc degetele pe rând. Este un tic de care nu pot scăpa. Am încercat, fără vreo reușită însă. Faptul că trebuie să discutăm din nou despre starea Anastasiei mă scoate din minți, iar fața doctorului nu face altceva decât să mă streseze și mai tare. Se vede de la o poștă că grimasa afișată, nu aduce nicio veste extraordinară.
— Domnișoară Winstow, spuse acesta într- un târziu, atrăgându-mi atenția. După cum știți, micuța Anastasia ne este dragă și nouă. Am făcut tot ce am putut pentru că boala să nu înainteze, dar...
Se oprește apoi, tăcerea sa dându-mi deja frisoane.
— Dar? întreb eu cu vocea tremurândă, cuvântul rostit semănând mai mult cu o șoaptă.
— Dar tot a înaintat. Ne pare rău. Nu o mai putem opri.
— C... cum?
— Nu mai avem ce face.
— Nu se poate așa ceva. Trebuie să existe vreo operație, vreun tratament, medicamen—
— Domnișoară Winstow, nu mai putem face nimic. Este un miracol și faptul că a rezistat atât de mult timp. Boala este ereditară și nici laserele nu au putut să o distrugă cu totul.
— Dar după ultima operație ați spus că există șanse mari să se facă bine.
— Da, dar ultimele analize ne-au spulberat încrederea. Boala a ajuns în stadiul terminal.
— Cum... cum adică?
— Surioara dumneavoastră mai are doar câteva luni de trăit. Îmi pare rău.
Simt cum lumea mi se prăbușește la auzul acelor cuvinte. Simt cum o parte din mine a murit în același timp cu rostirea acelor cuvinte.
Mă ridic cu greutate, uitând și cum se merge. Ies din biroul doctorului, îndreptându-mă spre ieșirea din spital.
Mâinile încep să îmi tremure frenetic și lacrimile încep să se scurgă pe obraji precum o cascadă.
,,Surioara dumneavoastră mai are doar câteva luni de trăit." Cuvintele mi se derulează neîncetat în minte, eu încercând să le înțeleg pe deplin însemnătatea. Asta înseamnă că Anastasia va merge la mama? Asta înseamnă că mă va lăsa singură?
Pașii mi se îndreaptă spre parcul spitalului.
Mă așez pe o bancă, frigul masându-mi fiecare mușchi.
Încerc să frânez cumva lacrimile dar nu pot. Din contră. Izbucnesc într-un zâmbet haotic și dezordonat, nepăsându-mi de ceilalți oameni aflați prin apropiere.
Îmi sunt aruncate instantaneu niște priviri pline de compasiune și milă, iar eu nu știu dacă sunt din cauza stării deplorabile în care arăt sau din cauza hainelor mele. Tricoul subțire ce îmi brăzdeasă corpul de la bazin în sus, mă face să tremur din abundență, dar nu îmi pasă.
Nu mai vreau să îmi pese. Am suferit, deși eu nu le-am provocat oamenilor suferință. Am plâns, deși eu nu am făcut pe nimeni să plângă. Am îndurat atâtea, deși eu mereu am căutat să ajut.
Am o mulțime de întrebări fără răspuns, dar cea care se face mai remarcată este una singură. Merit toate astea? Cu ce am greșit în așa hal încât trebuie să suport toate astea? Mai întâi mama, apoi tata, iar acum Anastasia. Sunt predestinată să îmi văd familia cum se pierde pe drum, iar eu să nu pot face nimic?
I-am promis mamei că voi avea grijă de Anastasia, dar nu am putut să îmi duc promisiunea la bun sfârșit. Iartă-mă mamă! Am făcut tot posibilul. M-am încăierat cu Giuseppe pentru a putea confirma operațiile. Degeaba. Mi-am căutat de lucru într-un restaurant mizer, doar pentru a putea achita datoriile gigantice. Fără rost. Am încercat să îi țin loc de mamă, tată și să fiu în același timp și soră. Am dat greș.
Nu am putut să o salvez. Nu voi putea schimba ce se va întâmpla. Nu voi avea cum să opresc timpul atunci când va sosi momentul despărțirii. Dacă ea va pleca, ce rost mai are să stau aici? Niciunul. Dacă ea nu va mai deschide ochii niciodată, eu de ce aș mai face-o? Nu am habar. Dacă pe ea nu o poate opri nimeni să zboare departe, pe mine cine m-ar putea opri? Nimeni.
Mă ridic parcă sictirită de pe acea bancă și îmi îndemn picioarele să se reîntoarcă în spital.
Remarc frigul ce mă învăluie până în măduva oaselor și dinții cum îmi clănțăne fără încetare.
Pășesc alene pe holul murdar, ajungând peste câteva minute la sala Anastasiei.
Intru și observ că ea nu s-a trezit încă. Mă așez pe scaun și o învelesc din nou, nevrând să îi fie frig.
Te iubesc mult. Mai mult decât poți să îți imaginezi tu vreodată. Mai mult decât poate crede oricine. Aș face orice să te salvez.
Dacă vei pleca, nu am să te las să pornești singură pe acel drum.
Voi pleca și eu.
____
Din nou, nu am habar cum am reușit să scriu atât de răuuuu:")))
E ok, e o carte veche de a mea, deci nu mă lasă inima să o șterg:")))