,,Ce Luciferi mi-ai făcut?"
_____
Mă ridic buimacă din pat odată cu auzirea alarmei insuportabile. Știu, știu. E dimineață deja.
Înaintez cu pași apăsați spre baie; lenea aproape câștigând. Privesc expresia neutră din oglindă. Ce o urăsc! Păr blond, ochi albaștri și o piele exagerat de albă. Ai putea crede că viața mea e frumoasă, dar nu este deloc așa.
Uneori simt că clachez. Nu mai pot pur și simplu să trec mai departe și să încerc să mă ridic.
Uneori simt că nu mă mai pot preface. Parcă și zâmbetul imens de pe față nu mai are același efect. Parcă nu îl mai crede nimeni... nici măcar eu.
Poate ar trebui pur și simplu să nu mai zâmbesc, dacă nu simt nevoia să o fac.
Poate nu ar mai trebui să mă prefac atât că totul este bine și frumos dacă nu este așa.
Poate ar trebui să încerc să fiu eu.
Dar oare atunci voi putea accepta privirile celor din jur?
Oare ei se vor putea adapta cu adevărata Angel? Oare... eu voi putea?
Cum poate Lucifer să fie așa? Cum poate fi așa ,,el"? Nu îi pasă de părerea celorlalți. Îi pasă doar de părerea sa.
Oare este de bine sau rău?
Pe el nu îl interesează bârfele impregnate de ceilalți cu privire la persoana sa. Nu îi pasă de privirile aruncate la adresa sa.
Toți comentează despre el. Fiecare în parte, se întreabă ce ascunde Lucifer sub acea glugă a indiferenței și a singurătății.
Aș minți dacă aș spune că eu nu mă întreb ce e cu acel ,,domn fără față".
Ascunde ceva, iar cu siguranță asta mă atrage. Am încercat de multe ori să îi văd fața. Măcar să îi observ culoarea ochilor, dar nu prea am reușit.
Pot doar să spun că, deși culoarea ochilor săi îmi este străină— la fel ca tot ce e legat de Lucifer, de altfel —intensitatea și licărirea din ei îmi pătrunde până în ultima crăpătură a minții.
Fiecare atingere primită de la el, îmi străbate tot sângele și mă face să tremur.
Fiecare cuvânt rostit de vocea lui groasă și indiferentă, mă face să tresar și să mă gândesc serios la niște dopuri de urechi.
Mirosul reperat de către parfumul său specific de mosc, îmi activează toate simțurile și le alertează.
Mă simt al naibii de bizar când sunt prin preajma lui și nu am nicio explicație pentru asta. Poate nu vreau să am.
Poate sunt doar hormonii, ce sunt pe fază, fiindcă să fiu sinceră, nu arată deloc rău, ba din contră, corpul său ar atrage orice fată. Deși poartă mai mereu hanorace, îi poți observa cu ușurință mușchii.
Am observat acum câteva zile și un tatuaj ce urca pe brațul său stâng, ceea ce mă atrage și mai mult. Involuntar. Nu vreau asta. Se întâmplă.
Habar nu am de ce vreau să fiu mai tot impul în preajma lui și nici nu cred că o voi face vreodată.
Cel mai probabil din cauza aurii sale misterioase.
Mereu am fost o fire curioasă, iar faptul că nu știu aproape nimic despre Lucifer, mă roade pe dinăuntru. Aș vrea să îl întreb multe lucruri, dar nu sunt chiar așa idioată, încât să nu îmi dau seama că nu îmi va spune ce vreau să aflu. Nu o va face. Nu încă.
Întotdeauna mi-a plăcut să dezleg mistere, iar pentru mine, Lucifer este cel mai mare mister cu care m-am confruntat până acum. Am să îl dezleg și pe el foarte curând. Îl voi face să vorbească. Îl voi cunoaște în curând.
Ies din duș când îmi dau seama că am stat cam mult decât trebuia. Timpul zboară mai repede atunci când nu vrei.
Îmi pun un prosop în jurul taliei și mă îndrept grăbită spre dulap, alegându-mi la întâmplare primele haine ce-mi vin la îndemână. Se pare că astăzi voi purta un hanorac roșu și niște blugi negri.
Mă uit la ceasul de pe telefon. Este 7:12? Am întârziat deja la ora de geografie. Domnul Amadeus nu este deloc îngăduitor cu cei care întârzie. Preferă să îi scoată la tablă, de aceea trece absențele la sfârșitul orei. Poate este într-o dispoziție bună.
***
Ajung la școală după vreo 10 minute de alergat neîncetat. E normal să simt că inima vrea să îmi sară din piept?
Inspir adânc.
Expir apăsat.
Pun mâna pe clanță.
Intru în clasă.
Îmi cer scuze.
Bun, acum fă-o Angel. Mai recapitulez încă o dată pașii pe care i-am tot gândit în drum sper școală și apoi bat la ușă.
Îmi vâr timidă capul în clasă, scuzându-mă politicos și intru cu totul în sala de curs.
Simt privirile tuturor ațintite spre mine, inclusiv privirea profesorului... inclusiv privirea ta, lucru care mă face să mă simt inconfortabilă.
— La ora asta se vine domnișoară Winstow?
— Eu... ămm știți alarma, mă opresc după ce îmi dau seama că nu am inventat pe drum o minciună mai credibilă.
— Treci la locul tău acum și după ore să te prezinți în biroul directorului.
— La direct... director? mă bâlbâi vizibil speriată.
— Da domnișoară, Angel, îmi răspunde profesorul de geografie, pe față având o grimasă destul de serioasă.
Nu mai spun nimic. Domnul Amadeus nu este un bărbat cu care ai vrea să te pui.
Inspir adânc deoarece alergatul ăla mi-a provocat o neplăcută durere de gât și o apăsare în zona pieptului.
Îmi mut privirea la tine. Îți retragi privirea când sesizezi că mă uit la tine. Te uitai la mine drăcușorule?
Îmi întorc ochii plictisită spre tabla plină de cuvinte și remarc că pe caietul meu nu era scris nici măcar titlul. Voi cere cuiva lecția. Poate ție, doar fiindcă îmi place să te sâcâi.
***
Orele au trecut destul de rapid. Înainte de a merge la direcțiune, trebuie să fac rost de un caiet pentru a-mi copia lecția. Puteam să i-l cer Rebecăi. Puteam, dar nu am vrut.
În clasă ai rămas doar tu și o altă fată, Casiana. Aceasta își strânge lucrurile rapid și pleacă val-vârtej din sala de curs, acum rămând doar noi doi.
Stau o clipă pentru a-ți observa poziția nestingherită pe care ai adoptat-o. Stai cu piciorul stâng pe bancă, celălat atingând podeaua murdară. Mâna ta dreaptă ține o țigară, iar cealaltă se joacă relaxat cu bricheta, învârtind-o printre degete.
Înaintez spre tine și nu am habar de ce, o senzație ciudată îmi dă năvală prin zona stomacului. Simt niște arsuri ciudate și parcă mă gâdilă. Nu am mai simțit asta și nu pot spune că urăsc senzația în totalitate.
Mă opresc în fața băncii tale, iar tu îți năpustești privirea asupra mea. Ce n-aș da să rup gluga aia! Aș vrea să știu măcar cum arăți. Nu poate fi așa rău.
— Tu nu ai de gând să pleci acasă, sau iubești așa tare școala?
— Termin prima dată țigara și apoi poate voi pleca, îmi răspunzi non-șalant, lăsându-ți capul pe spate și trăgând din nou acel fum toxic.
— Serios? Iar cu porcării de astea?
— Dacă ție nu îți plac, asta nu înseamnă că sunt porcării.
— Nu, dar nici nu înseamnă că nu sunt. În fine, poți face ce vrei. Vreau doar caietul tău de geografie.
— De ce?
— Să-l dau la câine! Vreau să copii ultima lecție Einstein!
— Nu.
— Nu?
— Nu-i vina mea că tu nu ai fost prima oră. Nu îmi voi scoate acum caietul din ghiozdan.
— De ce?
— De aia.
— Bine! Oricum nu îl voiam.
Mă întorc pe călcâie și dau să plec, iritată până la culme de atitudinea pe care ai afișat-o, dar vocea ta dominată mă țintuiește și pentru o clipă mă simt una cu podeaua.
— Am glumit, aiurito.
Mă întorc din nou la banca ta și observ caietul albastru. Tu ești ridicat în picioare, pesemne că ai terminat țigara și că vrei să pleci.
Îmi duc privirea la tine și pot jura că tu faci același lucru. Nu te pot vedea din cauza glugii aceleia nenorocite, dar simt din nou intensitatea cu care te uiți la mine. O furnicătură îmi străbate tot corpul, iar mintea mea nu este capabilă să înțeleagă de ce. De ce sunt așa agitată în preajma ta?
— Mulțumesc.
Iau caietul de pe banca ta și apoi îmi iau ghiozdanul. Aștept să pleci, dar nu o faci. Mă cercetezi cu privirea, iar eu nu am habar ce încerci să faci. Pare că vrei să găsești ceva și nu prea îți iese.
Ce vrei să găsești, demonule? Aripi? Aură albă? Haine albe? Nu am. Nu am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată un înger.
Plec apoi spre ieșire, urmat de tine. Așteptai să plec prima?
Ieșim amândoi pe hol, aproape în același timp.
— Păi, eu trebuie să merg la direcțiune. Ne mai vedem, Lucifer.
— Succes, îmi răspunde acesta apoi pleacă direct spre ieșirea din liceu.
Ajung în fața ușii cu plăcuța ,,Direcțiune" și înghit în sec. Nu este prima dată când vin aici și probabil nici ultima, dar acum nu înțeleg de ce m-a chemat. Am întârziat doar! Hai, scoate-ți pistolul și împușcați-mă!
Inspir adânc și bat la ușă. Aud un ,,intră" și fac exact ceea ce îmi spune vocea groasă a directorului.
— M-ați chemat? întreb, neavând nici măcar o idee cine este bărbatul din stânga directorului.
Acesta poartă un costum albastru, avea o mustață vizibil căruntă, iar chelia îi afișa pielea mai închisă.
— Dânsul este domnul Simon.
— Bună ziua, spun zâmbind și întinzând mâna.
— Bună ziua domnișoară Angel. Voiam să vorbim ceva foarte important.
— Desigur, vă ascult.
— Luați loc mai întâi, îmi spune domnul Simon, îndemnându-mă să mă așez pe scaunul din piele.
Îi urmez sfatul și mă aşez. Sincer, nu prea cred că vor să vorbim despre absențe. Bat piciorul în podea, vizibil agitată.
— Voiam să vorbim despre surioara ta.
Odată la auzirea acelei afirmații, respirația mi se îngreunează și încep să îmi strâng pumnii puternic. Sper că nu este ce cred eu.
____
Acesta este primul capitol din perspectiva lui Angel^^ Sper să fie destul de ok.❤❤
update: nu pot să cred că am scris așa ceva😭😭😂