<<4. Angel și apelul misterios>>
______
Văd niște siluete adunate în jurul meu. Nu le pot vedea fețele, dar pot auzi niște voci familiale.
„Vei fi bine" îmi spune o voce masculină. Sună extrem de cunoscut, dar nu îmi pot da seama pe moment cine este.
Intru apoi într-o încăpere mare. Pot observa niște oameni care îmi fac ceva. Unii îmi îndeasă niște injecții în piele, alții mă conectează la niște aparate. Observ apoi o femeie care îmi pune o mască de oxigen pe gură. Ochii îmi devin din ce în ce mai grei, ca mai apoi să văd doar negru în fața ochilor.
*
*
*
*
*
Mă trezesc în noua mea cameră. A fost doar o amintire. M-am obișnuit cu ele. Doar de astea am avut parte în ultimii ani. Mă uit la ceas, realizând că este aproape cinci dimineață.
Ce fac eu până la șapte dimineața? Nici somn nu mai am, nici nu prea mai am chef să dorm.
Cobor la parter și merg în sufragerie. Pornesc televizorul, apăsând aleatoriu pe telecomandă și sperând că voi găsi un post cât de cât interesant. Găsesc într-un final un film de groază și decid să mă uit la el.
Prefer asta decât să am din nou acele coșmaruri.
***
După ce îmi iau o pereche de blugi albaștri, un hanorac de aceeași culoare și o pereche de adidași negri, cobor rapid pentru a bea niște suc de portocale. Îmi termin paharul de fructe stoarse, îmi pun gluga și mă îndrept spre mașina unchiului meu. Trebuia să îmi iau motocicleta din Canada!
— Neața Lucifer.
— Neața unchiule, spun eu căscând.
— N-ai dormit azi noapte? mă întreabă el, fiind în același timp atent la drum.
— Ba da, doar că nu toată noaptea.
— Din nou visele?
— Nu le bag în seamă. Oricum nu sunt decât niște amintiri, zic ultima parte în șoaptă apoi îmi scot o țigară și încep să trag fumul atât de eliberator.
Ajung în fața liceului și îmi iau la revedere. Din nou văd privirile întrebătoare a celor din jur, însă le evit pe toate mergând spre clasă.
Când ajung în sala de curs nu văd pe nimeni altcineva decât pe proasta aia, care stă și se hlizește la ceva pe telefon. Ciudata. Trec pe lângă banca ei, sperând să nu mă vadă, dar degeaba.
Mă pun în banca mea și izbucnesc când observ că vine cu ghiozdanul ei la mine. Se pune fără nicio grijă pe scaunul liber din banca mea, de parcă eu aș fi invizibil.
— Ce dracu' crezi că faci?
— Și mă faci pe mine prostuță! îmi spune ea chicotind. Nu vezi că stau în bancă?
— Ba da fraiero, dar ce cauți în banca mea?
— Păi colega mea de bancă, Rebeca, nu vine azi și m-am gândit să stau cu băiatul anti-social.
— Nu. Treci înapoi la tine în bancă, îi spun eu arătându-i direcția cu degetul.
— Cine spune? face apoi o față nepăsătoare, uitându-se pe geam.
— Eu o spun. Haide fă pași.
— Bine. Cu o singură condiție, începe apoi să se uite la mine cu foarte multă încredere de sine.
— Fără niciuna. Hai zboară îngeraș, spun eu făcând referire la semnificația numelui său.
— Nu mai fi așa înțepat drăcușorule. Poate te trezești fără cornițe, zice ea și începe să râdă cu poftă.
— Câți ani ai ?
— Câți îmi dai? spune cu un zâmbet până la urechi.
— Șase.
— Ai greșit! Am cinci, comentează și apoi îmi scoate limba. Chiar pare de cinci ani.
— Bleagă mai poți fi.
— Poate sunt, dar tu Lucifer?
— Eu ce?
— Câți ani ascunzi sub gluga aia hmm? mă întreabă pe un ton jucăuș.
— Nu-i treaba ta. Hai marș în banca ta!
— Știi... eu nu ascult de nimeni în general. Mai ales de persoanele cu un asemenea vocabular, spune ea încet, dându-și ochii peste cap.
— Păi de ce vorbești cu mine?
— Fiindcă vreau!
— Eu nu vreau să te aud!
— Păcat, fiindcă astăzi vom sta amândoi în aceeași bancă, zice ea și îmi face cu ochiul. Dau să spun ceva, dar sunt întrerupt de profesor.
La naiba! Acum trebuie să o suport toată ziua? De ce merit eu toate astea?
— Știi... când eram mică îmi plăcea să mă ascund. Odată m-am ascuns(...) începe ea să povestească în timp ce eu mă uit în față plictisit.
— Taci odată! Te va auzi profesorul idioato! îi spun eu în șoaptă cu speranța că își va închide pliscul.
— Nu mă va auzi! spune ea acum și mai tare. Profesorul se întoarce, privirea fiind ațintită direct la proasta de lângă mine.
Ți-am spus, m-ai ascultat? Nu m-ai ascultat!
— Domnișoară Angel, vă treziți din nou să vorbiți la ora mea? începe să o mustreze profesorul, împleticindu-și mâinile la piept.
— Păi nu-i vina mea că predați când vorbesc eu, borborosește Angel, făcându-mă să schițez un mic zâmbet.
— Ce-ai spus domnișoară?
— Am spus că... că nu se va mai întâmpla. Promit!
— Sper că nu cum ai promis și data trecută. Biroul directorului nu e departe să știi!
— Da domnule profesor, spune ea și își reluă locul în bancă.
— Ți-am spus să taci. Asta se întâmplă când nu îl asculți pe Lucifer Seville! șoptesc eu, ea uitându-se plictisită spre tabla plină de calcule matematice.
***
Este pauză. Angel a plecat pe afară, iar eu îmi pot trage puțin respirația. Mai am o oră și termin și pe ziua de azi! Mai am o singură oră în care trebuie să o suport pe moara aia stricată! Toată ora vorbește despre vrute și nevrute.
A povestit despre câinele ei care a murit, despre ce a mâncat aseară, despre prietenul ei imaginar din copilărie. Pe bune, fata asta e sărită de pe fix!
Îmi scot o țigară din buzunarul hanoracului, profitând că fraiera aia nu e prin zonă. Nu vreau să rămân iar fără țigări!
După cinci minute intră în clasă cu telefonul la ureche. Închide apelul înaintând spre bancă, dar prinsă în propriile gânduri. Se așează în bancă, fără ca măcar să spună ceva legat de țigară. Cum? Fără un „iar otravă de aia?" sau „știi că nu îți fac bine!"
Stă pur și simplu și privește fără ca măcar să clipească caietul său de geografie.
Bun...măcar ora aceasta să stau liniștit!
Ora a trecut relativ rapid. Angel n-a scos o vorbă, ceea ce este chiar ciudat. Mi-a plăcut liniștea accea, dar mi se pare foarte ciudat schimbarea radicală din comportamentul ei. Adică înainte de pauză era ,,domnișoara fericire", iar după aceea nu a mai scos un cuvânt. Și asta după ce a închis apelul. Oare cu cine o fi vorbit? Despre ce? Dar mai important... ce îmi pasă mie?
După mine să nu mai vorbească niciodată cu mine și voi fi împăcat!
În timp ce îl aștept pe unchiul meu, observ cum doi băieți intră în vorbă cu Angel. Unul dintre ei se apropie de ea, atingând-o ușor pe mâna stângă. Ea se trage și pleacă. Aud apoi cum celălalt băiat strigă din spatele ei „ Ne mai vedem noi îngeraș!". O caut cu privirea, însă nu o mai zăresc.
Probabil a plecat din nou în școală. Oare se teme de ăia? Nu-mi pasă oricum. Treaba lor ce fac.
Mă desprind din gânduri odată ce claxonul puternic a porshului condus de unchiul meu își face resimțită prezența. Urc rapid uitându-mă încă puțin sub glugă la cei doi golani.
— La ce te holbezi?
— Hă? La nimic. Doar mă uitam.
— După puștoaica aia hmm? îmi zice unchiul meu cu o voce amuzată.
— Fix unchiule! Nu e destul că a stat cu mine azi toată ziua, acum și să mă uit după ea!
— I-auzi! Ceva, ceva? spune el, rânjetul făcându-și apariția pe fața lui.
— Mai bine mă omor!
— Cum o cheamă?
— Are un nume la fel de copilăros ca ea. Angel.
— „Înger", reflectă unchiul asupra numelui câteva minute, după care își drege vocea. Poate e îngerul tău, spuse acesta, începând să râdă cu poftă.
— Da sigur. Mă scoate din sărite!
— Asta nu era responsabilitatea ta, drăcușorule?
— Unchiule ești...imposibil!
Începe apoi să râdă, parcând mașina în garaj. Am intrat furtunos în bucătărie scormonind prin frigider; foamea spunându-și cuvântul. Mi-am luat o farfurie de paste și m-am pus pe canapeaua moale din sufragerie, deschizând televizorul.
Aleg un post în care este prezent un film de groază, dar mintea îmi stă doar la fraiera aia de Angel.
Cine putea fi la telefon? Cu cine vorbise și ce vorbise de și-a schimbat în așa hal starea? Bun... de ce dracu' mă gândesc la asta?
_____
Doamne ce capitole 😂😂❤️