În ziua următoare am ieșit în grădină fără să știu că la umbra nucului, cu spatele sprijinit de scoarța acestuia, se afla verișoara mea.
- Ce cauți aici? am întrebat, făcând încă câțiva pași în direcția ei.
Lissandra și-a dezgropat capul din ascunzătoarea improvizată, realizată din mâini încolăcite și genunchi trași la piept.
- Zgomotele din casă nu îmi permit să mă gândesc. Toți servitorii au câte ceva de făcut și trebuie să termine până la ora stabilită.
Eu am oftat, m-am întors și m-am întins pe jos, lângă ea.
- Lasă-i pe ei. Și Dory aleargă prin toată camera să împacheteze rochiile și să le bage în cufere. O să îmi lipsească locul acesta.
Verișoara mea a înghițit puternic în sec.
- Mi-e teamă de ce poate fi mai rău, mi s-a destăinuit aceasta după un timp.
Am rămas așa, contemplând grădina. Mai mult am privit în gol, cu sunet de ciripit de păsări la ureche, ducându-mă cu gândurile într-un cu totul alt loc.
- Și dacă...
N-am apucat să termin ce aveam de spus, poate pentru că însăși ideea nu se lăsa rostită. Cum ai putea să îți imaginezi că evadezi dintr-o colivie, când ceilalți din jurul tău nu au făcut decât să te protejeze?
,,Eu și imaginația mea", am gândit atunci.
- Știi, poate că avem nevoie de această experiență. De acest pension de fete.
Nu puteam să îi explic de ce. Pur și simplu simțeam că dincolo de protecția lui Lady Cassandra și a unchiului presupus mort se aflau, sau voiau să credem că se aflau, pericole mai mari decât corsetul incomod.
Lissandra nu a scos niciun cuvânt pe gură.
- Zi ceva, te rog, aproape că am implorat. Tăcerea asta mă distruge, am adăugat pe șoptite.
Ea era distrusă. Era obosită și avea ochii roșii. Pesemne că nu s-a mai putut abține și a plâns. Cine, din conac, nu o mai făcea câteodată? Mai ales pe ascuns. Cunoșteam faptul că doar de dragul aparențelor ne țineam bărbia sus. Astea erau regulile. Ne vedeam obligați să nu le încălcăm.
- Nu pot. Sunt lacrimi care vor să cadă. Nu doresc să-mi arăt slăbiciunea. Chiar vreau să fiu un om puternic.
Am zâmbit slab și am pus mâna, blând, peste un braț de al ei, oprind-o să se închidă în propria cochilie.
- Cuvintele astea le spun oamenii slabi. Tu dacă nu faci ca ceilalți, nu înseamnă că ești mai puțin în putere față de ei. Lissandra! i-am strigat pentru a o face atentă și m-am întors cu fața la ea. Suntem puternice pentru că ne opunem curentului. Suntem puternice pentru că am fost educate de cei mai buni. De familia noastră. Ei cunosc adevărul. Lissandra, suntem mai mult decât puternice. Suntem noi și suntem libere.
Extazul s-a diminuat în scurtă vreme.
- Haide să mergem, am continuat și m-am ridicat scuturându-mi rochia de pământ și iarbă umedă, lipită de material.
A plouat aseară și avea, posibil, să mai plouă în decursul acelei zile de câteva ori. Uitându-mă în sus, la norii negri, un strop mi-a răcorit fața.
Împreună cu Lissandra am început să alergăm până la ușa principală. Râzând, ne-am dat jos ghetuțele, ne-am pus în picioare papucii și am mers așa până în camerele noastre.
Dory închidea cufărul.
- Domnișoară, celelalte cufere cu restul lucrurilor sunt în trăsură. Ar fi bine să vă schimbați.
M-am uitat în jos la rochie și am constatat că petele de verde nu se potrivesc cu rochia albastră.
Servitoarea nu a stat pe gânduri, a deschis obiectul și a scos din el o rochie verde.
- Grăbiți-vă! m-a îndemnat, bătând din palme.
Am dat din cap și, din mers, am scăpat de mănuși, acestea căzând pe pat.
Dory m-a ajutat cu rochia. În zece minute eram gata de drum și cu părul prins într-o coafură împletită la spate. Am coborât treptele în fugă, iar majordomul mi-a deschis ușa. Toți, mai puțin unchiul, erau acolo. Până și Lady Catherine ne-a onorat cu prezența ei.
Emoțiile s-au exteriorizat, lacrimi de bucurie apărând la vederea ei. Aproape sărind treptele și ajungând lângă ea cu o viteză nebănuită, m-am aruncat în brațele acesteia. Surprinsă, femeia și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul.
- Bună, Galeea.
Atunci mi-am amintit să mă retrag și m-am desprins din îmbrățișare, realizând o plecăciune din cap.
- Ce faci aici?
Lady Catherine a râs vioi, cum numai ea știa.
- Am venit să vă văd.
Vocea sa însă părea tristă. Motivul, căci era unul singur, avea legătură cu unchiul. Oare chiar a murit? Mie nu-mi venea a crede.
După câteva întrebări despre starea mea, ce s-a întâmplat de când am plecat, lucruri care aduceau un val de pozitivitate, ne-am spus pe curând.
Lady Cassandra era și ea acolo. Suspinând, m-a luat în brațe și m-a ținut un timp la pieptul ei. Durerea i se citea pe chip când mi-a dat drumul.
Am urcat în trăsură, acolo unde Lissandra mă aștepta. M-am așezat pe bancheta cealaltă, iar verișoara mea s-a uitat la mine vreme de mai multe secunde. Odată ce ușa s-a închis, a început să dea frâu liber lacrimilor.
Știam de ce plânge, căci și eu mai plângeam uneori tot din același motiv. Dispariția unchiului a însemnat pentru mine momentul în care m-am ciocnit de realitate cu toată ființa. Nu cunoșteam însă cum a fost la ea, ca să îmi pot imagina prin ce trece.
Galeea de atunci, neavând habar despre ce să vorbească, a ales să tacă. Simțeam și eu lacrimile în colțul ochilor și mă chinuiam să nu le dau atenție.
Drumul s-a arătat a fi lung și obositor. Când am poposit la un han, primul lucru pe care l-am făcut a fost să calc într-o băltoacă. Ploua puternic, iar vântul te lua prin surprindere din toate părțile.
Am fugit numaidecât înăuntru, acolo unde ne-a întâmpinat același întuneric de afară. Călăuze ne erau niște felinare care ni s-au oferit pentru a urma proprietarul pe scările șubrede, până la camera noastră. Vestea că aveam să dormim împreună ne-a mai încălzit întrucâtva sufletele și corpurile.
Ne-am instalat. Îmbrăcate în cămășuțele de noapte, ne-am pieptănat apoi la măsuța de toaletă, care avea și un taburet. Lissandra știa cum să folosească pieptenul ca să nu mă tragă de păr, însă la mine încercarea de a pieptăna o persoană a decurs și cu câteva fire rupte și prinse de dinții obiectului.
Odată ce am terminat, înghețate de frig, ne-am întins pe pat și ne-am învelit. În timpul somnului, când Lissandra trăgea pătura către ea, când eu.
Noaptea s-a arătat rece. Ploaia a durat până mai spre dimineață, atunci când ne-am trezit ca să luăm micul dejun.
Bucătăreasa și, posibil, soția proprietarului acelui han mi-a amintit de Minerva. Nu avea nicio arsură pe braț, dar gătea aproape la fel de bine ca și ea. Regăseam în mâncărurile ei gustul pe care îl dețineau bucatele de la conac. Asemănarea și gândul îndreptat spre casă și spre cei dragi mi-au adus un gol în suflet, astfel că am îndepărtat bolul cu orez. Nici pe pâine nu am mai pus mâna.
Verișoara mea a observat brusca schimbare de spirit și mi-a acoperit degetele de la mâna dreaptă cu mâna stângă a ei chiar pe sub masă. M-am uitat la ea, iar Lissandra s-a uitat la mine.
Când am terminat, am urcat sus, în cameră, și mi-am căutat mănușile. Liss le-a găsit pe ale ei pe o margine de pat, însă eu m-am silit să mă uit sub saltea și tot nu am dat de ele.
- Unde sunt? am șoptit în timp ce m-a ajutat să mă ridic în picioare.
A stat o vreme pe gânduri până să îmi răspundă.
- Poate le-ai uitat și... a început.
Eu am întrerupt-o.
- Unei domnișoare nu îi cade una ca... Liss? am întrebat apoi, încruntându-mă.
Ea mi s-a adresat tot cu o întrebare.
- Ce este?
Înainte să vorbesc, mi-am mușcat buza.
- Of! Le-am lăsat acasă!
Ea a pufnit în râs, eu m-am încruntat. Pentru că mi s-a părut firesc că nu mai e cazul unui comentariu, am străbătut camera, am închis ușa după noi și am coborât scările în liniște.
Când să punem picioarele pe ultima treaptă, două șoapte ne-au oprit, brusc, pe loc.
- Fetelor le lipsește tatăl. Toată lumea știe asta. Roger, tu nu ești niciodată informat? a răzbătut prin pereții subțiri o șoaptă ridicată a unei femei pusă pe ceartă.
Mi-am lungit gâtul, chiar dacă mi-am simțit picioarele ca o piftea. Era același bărbat care a venit beat și a bătut la ușa lui Lady Catherine? Nu am apucat să văd, dar vocea s-a dovedit a fi cunoscută.
- Lipsesc o săptămână de acasă, nu apuc să mă întâlnesc cu tine decât de câteva ori pe an, și tu vrei o dispută între noi? Mai bine plecam de capul meu și lăsam această afacere în spinarea ta.
Femeia și-a dus mâinile în dreptul pieptului, într-un gest disperat de a explica.
- Asta ai și făcut! Ai plecat și ne-ai lăsat pe mine și pe fratele meu să ne ocupăm de tot. Și acum? În viitor ce se va alege de acest han? Spune-mi, cine va avea grijă de el când Samuel, a făcut o pauză în vorbire și și-a așezat o mână la piept, unicul nostru copil, e mort de două decenii?
Bărbatul s-a apropiat de ea cu un pas. Un pas care a adus tăcerea binemeritată laolaltă cu frica de soț.
Nu am privit. Mi-am întors ochii. Lissandra s-a foit însă, dorind să vadă mai bine.
Un moment de tăcere și încă câteva priviri furișe de ale mele.
Roger și-a ridicat mâna stângă către femeie, pe când ea a strâns din ochi, tresărind. A apucat o șuviță de păr brunet și s-a jucat cu el cu buricele degetelor.
Camera era întunecoasă. Vântul amenința afară, vâjâind necontenit. În han, liniște. Doar afară erau zgomote puternice, menite să îți stârnească fiori. Într-o încăpere cu un aer sinistru și o tăcere mormântală, doi oameni, unul roșcat, zâmbind drăcește, și celălalt terifiat de necunoscut, își vorbeau. Nu foloseau cuvinte. Gesturile le ajungeau.
Fruntea lui era lipită de a ei într-un gest tandru. Într-un gest pe care niciunul dintre noi nu ar fi avut cum să îl uite. Era emoție în sentimente. Erau trăiri. Tot ce nu și-au spus până atunci, toate acele cuvinte treceau de la unul la altul printr-o punte nevăzută de legătură. Iubește-mă păreau să zică buzele tremurânde ale femeii. Iartă-mă părea să o spună el, cu toată ființa sa.