pe cer mai e doar o stea
pare așa
dezbrăcată
așa
confuză
de parcă nici nu știe
dacă a nimerit unde
trebuie
dacă se îneacă sau
plutește.
mă face și pe mine confuză
mă face să
vreau să
o beau.
de ce nu
moare?
e așa aiurită încât
sincer
mă enervează
cât de mult îmi seamănă.
stă acolo de parcă
nu-i nimic mai ușor
de parcă
cerul poate fi
chiar al oricui
chiar și al tău
al tău
al tău
ce? nu-mi spune că n-ai simțit vreodată
că cerul îți aparține.
când mă uit la
cer
și mă tai în
marginile lui
și mă tai în
gânduri
și mă tai în
speranță
(ea doare cel mai tare)
e chiar
apocaliptic.
sunt destul de sigură că
așa voi muri.
sunt și eu
dezbrăcată
ca steaua aia.
dezbrăcată de vise.
dezbrăcată de mine.
poate mă înec
poate renasc
e
chiar e
apocaliptic
aș scrie asta
în majuscule
pentru că e cel mai
mare lucru
pe care l-am simțit vreodată.
dar eu sunt mică.
la fel de mică
ca steaua
care stă singură pe cer
încă o văd
păcat că ea nu mă vede
păcat că ea nu știe
cum m-am simțit acum
ea nu știe
că pseudo-moartea mea
nu a fost nicicând mai vie.