mi-am scuipat mândria
la picioarele tale,
mi-am numărat zvâcnirile
din piept,
mi-am sughițat aproape
toate păcatele, și...
am plantat stele
în jurul mormântului meu
ca să îmi lumineze chipul
când privesc spre cer,
iar tu ai plantat
un zâmbet muribund,
ca să zâmbesc puțin
măcar atunci când
nu mă vede nimeni.
încearcă să îmi calmezi
valurile dintre coaste...
te rog,
nu mă prinde în eternitatea ta.
întinde-te lângă oasele mele
și doar respiră
[din doi în doi,
din trei în trei,]
întinde-ți zâmbetul peste al meu,
întinde-mi mâinile spre cer
și spune-mi că-mi aparține-
mi-ai oferit un apus de octombrie
ca să simt timpul.
ți-ai cerut scuze
că m-ai visat
pianotând pe un cer post-mortem
și că, noaptea,
lumea e puțin mai moartă,
iar noi suntem puțin mai vii.
ni s-au subțiat inimile...
am vrut să-mi fii cer
și mâini în care să-mi pierd visele,
ca ochi goi să mă privească,
așa cum privești o pictură
pe care nu o înțelegi,
nu o simți
și nu o poți atinge -
și să vadă un univers.
și tot ce vor vedea va fi
o străină dansând singură,
sub cerul înstelat,
pe stradă...
care, la o moarte distanță de fericire
a învățat să trăiască.