Ochii mei înlăcrimați îl privesc cu o anumită admirație pe domnul care își face praf neuroni pentru a câștiga lupta dintre nepăsare și durere. Se chinuie să nu arate că în sufletul lui simte o adevărată avalanșă de reproșuri pe care mintea lui o face contra inimi lui. Știu că îi dictează cele mai dureroase cuvinte care ajung să fie rezultatul adevărului. Mintea este rațională în această situație. Ea mereu a fost cea care a fost împotriva sentimentelor și a pus punct în momentul în care totul a căpătat un sens de suferință, dar, în ciuda acestor lucruri, inima încă este prizonieră în mantia care ascunde regretul iubiri. Te face să trăiești într-o iluzie a fericiri încât distruge orice realitate, jucând feste în fața consecințelor. Este un drog fixat adânc în sufletul chinuit de încercările care te fac să-ți pierzi orice speranță.
—Sper că ai înțeles până la urmă această lecție. Mi-a făcut plăcere că te-am putut ajuta și cu toată stima de sine sunt fericit că am reușit să-mi duc obiectivul până la capăt.
Niciodată nu am fost atât de fermecată în fața unor cuvinte legate de un suflet pur și puternic. Atât de mult respect emană încât mă face să îndrăznesc să intru în lumea interzisă care păstrează amintirile care odată mă făceau fericită. Poate nu a fost o perioadă pe termen lung și poate că exagerez în această privință, dar vraja lui a fost prea puternică. Stilul lui independent cât și autoritar combinat cu frumusețea lui naturală a nutrit în mine o atracție de nedescris, făcându-mă să mă îndrăgostesc de el într-un mod inconștient.
—Deasemenea.
Răspund scurt. Pofta mea de a vorbi a pierit o dată cu zâmbetul lui tainic. Practic sunt controlată de toate stările lui false care îndrăznesc să apară contra sentimentelor mele fragile cât și reale.
—De ce plângi?
Inima îmi tresare când privirea lui intensă îmi traversează orice mișcare care îmi dă de gol tot ce trăiesc în momentul de față. Nu sunt conștientă nici măcar un gram în fața lui. Nici lacrimile nu le simt, nu pot realiza nimic, sunt paralizată de proprile sentimente.
—Sunt bine.
Îmi șterg repede lacrimile, uitându-mă pierdută la podeaua care îmi deschide lumea inconștientului. Îmi este teamă să privesc persoana care posibil așteaptă un răspuns cu adevărat logic din partea mea.
—Dacă ai fi bine nu ai fi plâns.
Privirea lui este intimidantă.
—Nu dau explicați atât timp cât am spus că sunt bine.
Oftez în timp ce îi simt trupul aproape de al meu, mâna lui atingându-mi discret piciorul.
—Probleme cu iubirea?
Curiozitatea din glasul lui mă omoară. Pare atât de rece cu o nuanță de interes față de persoana mea. Posibil mă iubește.
—Informați cu caracter personal.
Șoptesc, uitându-mă concentrată la mișcările lui.
—Știu.
Vocea lui îmi răsfață auzul într-un mod încântator, făcându-mă să schițez un mic zâmbet pe chip. Într-un mod neașteptat ma făcut să pierd contactul cu realitatea și să mă trezesc în trecutul plin de fericire și iubire. El este unicul motiv pentru care inima mea simte cu adevărat iubirea.
—Atunci de ce te interesează ce se întâmplă în viața mea?
Vorbele mele îi creează o stare de disconfort în adâncul sufletului său. Oricât de mult ar încerca să se ascundă, inima lui îl trădează. Nu este imun la sentimente, nu este stăpân pe propriile sale gânduri legate de ce simte cu adevărat. Este o confuzie.
—Nu mai vreau să știu ce a fost, de azi contează doar ce este.
Mă încrunt. Ce vrea să însemne acestă frază?
****
Vă mulțumesc mult pentru sprijin ( stăteam liniștită în autobuz și am observat o notificare "next te rog" sau ceva gen și chiar dacă unora le pare enervant, pe mine mă bucură că unora le interesează acțiunea cărți :)