Vântul îi zbura părul negru, făcându-l pe Tobar să își scoată un elastic de păr și să-l prindă. Uneori chiar se gândea să se tundă -nu că ar fi prea lung, doar pâna la umeri. Poate din cauza colegilor care făceau haz de el sau poate pur și simplu pentru că îl enerva tot ce ținea de persoana lui. A încercat, vai dar cât a încercat, însa în zadar. Nu s-a putut face plăcut. Oricum s-ar fi schimbat, colegii lui tot l-ar fi considerat un ciudat "extrem de greu de suportat". Trebuia să se acomodeze cu idea, să nu mai ceară de la oameni imposibilul, să nu le mai ceară sa îl accepte cât de cât, să îl înțeleagă. Nici măcar el însuși nu o putea face. Oare prezența lui avea vreun scop? Tot ce făcea era să fie enervant și să-i îngreuneze viața mamei lui. Poate ar fi fost cazul să se ducă acasă, să explice de ce a primit doi la matematică și să mănânce niște cartofi prăjiți. Dar a alungat acest gând, voia o pauză de la rutina lui plictisitoare. Drept urmare, a găsit o băncuță și s-a aşezat pe ea, punându-și ghiozdanul verde închis pe picioare.
Și-a scos cartea şi a deschis-o acolo unde a rămas. De obicei, cititul îl distragea pe Tobar de la toate gândurile ce nu îi dădeau pace. Mașinile circulau zgomotos, împiedicându-l să se concentreze pe povestea cu eroi şi antieroi din carte. A oftat şi a băgat dezamăgit cartea înapoi. Oricum se întunecă. Ochii i se plimbau plictisiți de la un trecător la altul. Nimic nou. Aceleași genuri de tipi, aceleași genuri de tipe. Însă de data asta ceva i-a atras atenția, ceva chiar i-a atras atenția! Un băiat stătea într-un colț întunecat al străzii din fața lui și privea. Avea un păr lung și ondulat ce părea deschis la culoare. Tobar și-a mutat brusc privirea când a realizat că se holba la băiat. Și-a întors capul în partea stângă ca să se uite la apa ce curgea lin din fântâna. Totuși, gândul îi zbura tot la colțul acela întunecat. Avea un sentiment neplăcut, se simțea urmărit. Vântul îi vâjâia pe la urechi; știa că se apropie o furtună. Își amintește cum bunica sa l-a prevenit despre o noapte în care stelele vor strălucii roșii -orice avea asta să însemne. Involuntar, și-a lăsat capul pe spate să se uite la stele... a pufnit, erau perfect normale, puțin șterse din cauza furtunii ce se apropia. De când își amintește a avut o părere nu prea drăguță despre bunica lui. Când era mic -nu că a avea șaisprezece ani te face să fii foarte mare- credea cu tărie ca mama mamei lui e vrăjitoare, stranie femeie..
Vântul continua să insiste, trimițându-i pe locuitorii orașului de grabă acasă. Mă rog, nu chiar pe toți. Amatorii vieții de noapte s-au înghesuit în cluburi sau baruri, fiind gata pentru încă o noapte de băută. Și Tobar se găsea stând încă pe bancă, ținând strâns de ghiozdan. Răcoarea devenea chiar agresivă, ridicându-i firicelele fine de păr de pe brațele goale. Voia să meargă acasă la căldurică, să bea o ciocolată caldă chiar dacă era începutul lui aprilie, și să citească poate niște benzi desenate. Cu greu, s-a decis să se ridice de pe bancuța rece si să se îndrepte înspre casă. Era totuși o problemă: ca să ajungă acasă trebuia să meargă pe străduța din fața lui. Nimic neobișnuit pănă aici, în fiecare seară parcurgea drumul acela. Dar întâmplarea făcea ca în acea seara un om necunoscut sa fie chiar în drum. Tobar era sigur că băiatul cu părul lung l-a urmărit timp de câteva minute bune. L-a văzut cum se uita fără jenă din întuneric, de parcă aștepta ceva. Tobar și-a făcut un plan, pentru că era destul de sperios de fel. O să treacă pe lângă om repede, prefăcându-se că totul e normal.
Așa că acum se afla pe drumul familiar, murdar, acoperit de anunțuri vechi și rupte. Era la numai câțiva pași de necunoscut, deja se simțea foarte incomod. S-a întunecat, cu greu reușea să deslușească ceva, cea mai apropiată sursă de lumina fiind la cel puțin cincisprezece metrii depărtare. A vrut să își aprindă lanterna de la telefon, dar s-a oprit. Nu avea chef sa îi atragă cumva atenția băiatului. Mergea încet, dar totuși grăbit. S-a uitat cu coada ochiului drept când a mers fix pe lângă silueta întunecată a tânărului. După ce a trecut de el, s-a simțit ușurat că nu i-a zis nimic, că nu l-a băgat în seamă. Doar l-a urmărit cum mergea grăbit. Gata, mai avea încă puțin și ajungea la lumină. Din spatele lui s-a auzit un chicotit slab. Tobar s-a oprit brusc și s-a uitat în spate -necunoscutul tot acolo era, urmărindu-l in continuare. Ce tip dubios, a mormăit Tobar și a început iar să meargă. Ajuns la lumină, lângă felinar, se simțea mai relaxat puțin. A tresarit ușor când a simțit că ceva i-a picat pe frunte. Lichidul aluneca lin pe nas, ca mai apoi să cadă pe asfalt. Și-a dus mâna stângă la nas și a exclamat scurt când a realizat că lichidul nu era ploaie, ci sânge.
- Ce naiba?