Picături mari de ploaie alunecau lin pe geamul rece. Luna și stelele se ascundeau după o plapumă groasă de nori cenușii. Pădurea arăta ca un abis negru nesfârșit, fără strălucirea acestora.
Lumina de la farurile Opel-ului nostru argintiu era insuficientă pentru a ajunge și la copacii de pe marginea drumului, însă caruselul de asfalt pe care mergeam de ore în șir se vedea destul de bine. Cu toții eram extenuați, energia ni se terminase la fel ca și bateria telefoanelor. Cântecul ploii umplea mașina acoperind liniștea asurzitoare. Îl ascultam uitându-mă în gol pe fereastră de când părăsisem aeroportul, mă săturasem de el până peste cap.
- Cât mai avem? Am întrebat fără să îmi i-au privirea de la picăturile de ploaie care tăiau fereastra în fâșii subțiri.
- Două sau trei ore, mi-a zis mama verificând ceasul de pe bordul mașinii.
Am suspinat dându-mi seama că trebuie să găsesc ceva pentru a mă ține ocupată. Ce puteam face? Singura idee care mi-a venit a fost aceea de a trage un pui de somn, deși drumul cotea întruna, așa timpul avea să treacă mai repede, putând în sfârșit să iau o pauză de la toate grijile din ultima vreme.
M-am făcut comodă închizându-mi ochii și lăsându-mi capul să cadă ușor pe spate între tetieră și fereastră.
Nu m-am mișcat deloc, dar nici nu am ațipit vreun minut. Teama de necunoscut, de noua mea viață din Forks nu îmi dădea pace. Aveam atâtea întrebări și mă enerva așa tare faptul că singurul mod în care le puteam face să dispară era să aștept până mâine pentru a vedea cu ochii mei ce se va întâmpla. Îmi era frică, însă eram și nerăbdătoare în același timp. Într-un fel îmi făcusem asta cu mâna mea, așa că nu aveam dreptul să mă plâng.
Toată nebunia a început acum două luni, când tata a primit un mail de la o fabrică din statul Washington. Planul inițial era ca el să se mute în Forks singur în timp ce eu și cu mama rămâneam acasă, în România, până terminam liceul.
E adevărat că salariul pe care i-l oferea era aproape dublu, dar nu mi se părea corect ca familia noastră să fie destrămată din cauza banilor, chiar dacă era doar pentru câteva luni. L-am rugat pe tata să nu facă asta, doar ne descurcasem și până acum, însă nu mă asculta, zicea că avem nevoie de bani pentru facultate.
Trebuia să fac ceva, nu puteam să mă fac că plouă știindu-i triști și toate astea pentru a îmi oferi mie mai mult. Așa că am propus să ne mutăm cu toții aici, să mă transfer la mijlocul ultimului semestru de liceu și să îmi las toată viața în urmă. Știam că o să fie greu, dar făcusem alegerea corectă îmi păstrasem familia unită.
Dorința mea de a pleca cu toții i-a șocat puțin, însă nu au pus nicio întrebare.
Timpul se mișca așa de încet. Acele două-trei ore parcă se transformaseră în două-trei zile. Aveam o stare foarte ciudată. Nu eram trează, dar nici conștientă de ce se întâmplă în jurul meu.
Muream de somn, iar când mai aveam doar un pas să trec în lumea viselor, cineva mă prinse de umăr și începu să mă zgâlțâie.
- Mmmm...lasă-mă să dorm...am murmurat, încăpățânându-mă să țin ochii închiși.
- Mama, trezeștete, am ajuns. Vocea mamei se auzea încet de undeva din dreapta.
- Ce? Eram încă adormită și procesam greu informațiile.
Am încercat să îmi deschid ochii, însă lumina becului de pe tavan era prea puternică. M-am lăsat păgubașă repede, încruntându-mă în timp ce palmele îmi acopereau chipul, ferindu-l de razele orbitoare.
- Nu vrei să îți vezi noua cameră ?
Cuvântul "cameră" m-a trezit instantaneu. Mă uitam la mama cu ochii larg deschiși, nevenindu-mi să cred că e adevărat. Ea stătea în dreptul portierei deschise de lângă mine. Aerul se răcise semnificativ, însă nu băgasem de seamă înainte.
- Chiar am ajuns?
Întrebarea mea a fost cam stupidă, dar vroiam să fiu sigură.
- Da...chiar am ajuns, mi-a spus ea râzând.
- În sfârșiiiiiit! Am zis extenuată în timp ce îmi trânteam mâinile pe spătarul scaunului din fața mea și capul pe tetieră, închzându-mi ochii.
- Haide... vorbea încet, aproape șoptit, de parcă nu ma-ș fi trezit deja. Trebuie să ne ajuți cu bagajele.
Nu a așteptat nici să îi răspund că a și plecat. Firește că am urmat-o în de aproape afară din mașină, fără să zic nimic, în aerul răcoros al nopții.
Fiecare și-a cărat lucrurile lui, dar nu îmi amintesc să-mi fi luat așa de multe chestii. După doar 50 de metri de mers și câteva trepte de urcat, când am ajuns deja transpiram. Aveam o geantă agățată de gât, două trolăre ,unul mare și unul mai mic, plus o geantă de voiaj imensă. Le-am aruncat pe toate la baza scărilor, care erau față în față cu ușa, și m-am sprijinit de balustradă.
- Ai obosit? M-a întrebat tata, intrând cu un nou rând de bagaje.
- Un pic... unde e camera mea?
Mama era chiar in spatele lui.
- La etaj, a zis ea fără să se uite la mine. Era ocupată să se descalțe, stând pe lada de lângă cuier.
- Normal...am râs scurt. Un oftat a fost singurul meu răspuns atunci când mi-am întors capul şi am văzut treptele albe din lemn.
Îmi era lene să fac mai multe drumuri, aşa că am luat toate bagajele de odată. Urcam greu și probabil că arătam foarte amuzant, însă nu îmi păsa. După vreo 5 minute de chin am ajuns și în mult iubita mea cameră. Mi-am lăsat lucrurile lângă dulap și am început să o analizez.
Era destul de spațioasă. Fără prea multe piese de mobilier, strictul necesar. Cum intrai dădeai de un pat cu cadru alb exact in mijloc, în stânga un dressing pe colț, cu oglindă, iar în dreapta, mai aproape de geam, un birou galben pai, de care era prinsă o lampă gri. Pereții erau vopsiți în albastru, tavanul era alb și podeaua din parchet deschis la culoare. Singurul lucru mai deosebit era divanul de la baza geamurilor, care ieșeau în afara casei. Mereu îmi dorisem așa ceva.
Un ciocănit ușor în ușă m-a făcut să mă întorc, oprindu-mă din analizat.
- Cum ți se pare camera? Mama stătea sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate, privindu-mă fix.
- E...ok, îmi place. Păream convingătoare, dar nu aveam șanse să o păcălesc pe mama.
- Știu că e cam... goală. Dar, o s-o redecorăm. Ok? Îți promit. Stăteam una în fața celeilalte. Mâna ei îmi mângâia ușor obrazul. Mi-am dat seama ce făcea, încerca să mă convingă că totul se va rezolva curând. Și trebuie să recunosc, chiar îi reușea.
- Ok.
- Bine pitica. Aceasta era porecla mea de când eram mică. Nu prea mi se mai potrivea având în vedere că eram mai înaltă ca ea, dar mă bucur că nu a renunțat la acest alint. Mă simțeam bine când îl folosea, protejată, de parcă încă eram un copil mic care crede în acele povești unde oamenii trăiesc veșnic. Noapte bună!
- Noapte bună.
Ușa s-a închis în urma ei, cu un scârțâit scurt, lăsându-mă singură.
Îmi era așa de somn încât dacă nu ar fi fost ai mei acasă, cred că m-aș fi culcat fără să mă mai schimb. Dar având în vedere că nu eram singură, am mutat geamantanul cel mare pe divan și am început să scormonesc după niște pijamale.
Într-un final am găsit unele cu buline mov și le-am așezat pe pat. Însă când să mă schimb reflexia imaginii mele în oglindă mi-a atras atenția, fără să vreau. Arătam groaznic, coada de cal pe care mi-o făcusem de dimineață era așa de ciufulită, iar buclele șatene ce se revărsau din ea erau mai zburlite ca niciodată. Mă luptam din răsputeri să îmi țin ochii deschiși, însă albastrul lor cenușiu de abia se zărea din cauza pleoapelor care îi acopereau. De cearcăne nici nu îmi mai păsa, ori cum ele nu dispăreau nici măcar când eram odihnită, dar acum.
Când m-am uitat ultima oară la telefon, înainte să mă culc, ceasul arăta ora 12. Mă așteptam să fie mai târziu, la cum îmi picau ochii în gură. E adevărat că de obicei la ora asta mă culc, dar nu cred că am adormit niciodată așa de repede ca acum.
***
Nu îmi venea să cred. Camera mea strălucea. Lumina soarelui parcă o făcea să nu mai fie așa goală.
Stăteam în pat si mă uitam la copacii de un verde crud. Stratul de nori cenușii, pentru care era renumit acest oraș, se mai diminuase azi.
Într-un final, m-am ridicat și din pat, însă nu pot să zic că eram trează...nu complet. Mă mir că am nimerit baia! De abia după ce m-am îmbrăcat am început să mă mai trezesc. Noroc că îmi alesesem hainele dinainte. Aveam niște pantaloni negri, mulați, o bluză body alb și piesa de rezistență mult iubita mea geacă de piele cu ținte, plină de desene. Dacă vremea ținea cu mine de ce să nu profit puțin.
M-am uitat pentru ultima dat în oglindă, mi-am luat ghiozdanul și am zbughit-o pe hol.
- Neața! Am zis în timp ce coboram scările.
- Bună dimineața!
Mama stătea pe canapea în sufragerie și tasta la laptopul ei un email, probabil ceva pentru muncă, însă tata nu era cu ea.
- Tata e afară, dacă pe el îl cauți...
- Aha!
- Stă de vorbă cu noul nostru vecin.
- Serios?
Tata știam că e sociabil, dar nu mă așteptam să vorbească cu vecinii chiar din prima zi.
- Da și eu am fost surprinsă, mi-a spus ea în timp ce apăsă pe butonul de send. Vorbesc despre mașini.
- Mă gândeam eu...doar e tata.Da, cât e ceasul?
- E... opt jumate.
- Păi... ar cam trebui să plec...
Încercam să fug înainte să își aducă aminte că nu am luat micul de jun.
- Ne vedem când vin de la școală, am zis întorcându-mă deja spre ușă.
- Stai!
S-a sculat de pe canapea și a înaintat spre mine. Ne uitam una în ochii celeilalte. I se citea în privire că își dăduse seama de faptul că nu mâncasem de dimineață, însă nu de asta se ridicase. Nu știu la ce se gândea, dar părea a fi ceva important.
- Ești... Ai... cuvintele i se blocau în gât nevrând să iasă afară. A urmat un oftat care mi-a dat de înțeles că renunțase. Să ai grijă la școală.
- Ok. Ne vedem diseară. Pa.
- Pa...
Când am ieșit afară soarele dispăruse din nou în spatele norilor. Tata stătea de vorbă, lângă mașină, cu un bărbat. Nu era foarte înalt (după părerea mea),avea mustață și părul brunet.
Erau atât de prinși în discuția despre ultimul model de Volvo, încât tata nici nu m-a observat până nu i-am pus mâna pe umăr, făcându-l să tresară.
- Neața! I-am zis cu un zâmbet larg pe față.
- Doamne ce m-ai speriat... ea este fica mea Ana.
- Mă bucur să vă cunosc.
- Charlie, îmi pare bine, mi-a spus el în timp ce ne strângeam mâinile.
- Tata ar cam trebui să mergem.
- Ok. Păi atunci o zi bună Charlie.
- La revedere, am zis amândoi în același timp, după care m-am urcat în mașină.
Stăteam și mă uitam în gol, gândindu-mă la cum va fi ziua de azi. Încercam să gândesc pozitiv, că totul va fi bine și că asta o să fie cea mai frumoasă zi din viața mea. Însă teama că s-ar putea să nu mă integrez nu îmi dădea pace.
- De treabă domnul Charlie, am zis în timp ce dădeam muzica mai încet.
- E domnul Swan sau mai bine zis ofițerul Swan.
- E polițist ?
- Da.
- Ah... s-a zis cu petrecerile cât sunteți plecați, am spus râzând.
Tata nu a râs, dar tot a zâmbit puțin.
- Fica lui e la liceu cu tine.
- Interesant... Cum o cheamă ?
- Bella.
- Aha...
Nici unul dintre noi nu a mai scos un cuvânt după aia.
Mașina cotii pe o stradă și intră în parcarea goală de lângă liceu. Era drăguț în felul lui. Arăta exact ca în poze, mai multe clădiri construite din cărămidă de culoare maronie, înconjurate de o groază de copaci.
- Am ajuns... să ai grijă la școală, zise tata oprind mașina în fața unei uși.
- Bine... pa, am spus ieșind în aerul rece și umed de afară.
Deasupra ușii stătea agățată o plăcuță pe care scria SECRETARIAT. Singurul drum până la ea era o cărare pietruită care trecea pe lângă un uriaș gard viu.
M-am oprit în fața ușii și am bătut de trei ori. Dinăuntru nu se auzi niciun răspuns.Încet, am deschis ușa încercând să fac cât mai puțin zgomot.
Biroul era destul de mic. Sala de așteptare avea câteva scune pliante, un covor cu pete portocalii, iar anunțuri și premii împreună cu un ceas foarte zgomotos acopereau peretele. Plante în ghivece de diferite mărimi erau împrăștiate peste tot. O tejghea lungă, pe care stăteau o groază de tăvițe de sârmă pline cu coli și acoperite pe față cu fluturași colorați, despărțea încăperea în două. De partea cealaltă a tejghelei se aflau trei birouri. O femeie grasă și roșcată cu ochelari stătea la unul dintre ele. Era îmbrăcată într-un tricou mov, de parcă afară nu ar fi fost sfârșitul iernii.
- Bună ziua! Cu ce te pot ajuta ? Mă întrebă ea ridicându-se de la birou.
- Bună ziua! Tocmai m-am transferat aici din...
- Tu trebuie să fi Anamaria, nu-i așa ?
Amuțisem, " Știam că orașul ăsta e mic și că oamenii aveau să vorbească despre venirea mea, dar la asta nu mă așteptasem", cuvintele parcă mi se blocaseră în gât.
- Da... am reușit să îngăim, într-un final.
La auzul răspunsului meu femeia roșcățică începu imediat să caute ceva prin teancul cu documente de pe biroul ei. După câteva secunde se întoarse, zâmbitoare, ținând în mână câteva foi.
- Acesta este orarul tău și... uite și o hartă a școlii.
Împrăștie pe tejghea câteva hârtii și începu să îmi sublinieze pe hartă cel mai bun drum către fiecare curs din orar. Îmi dădu și un formular care trebuia să îl dau la semnat fiecărui profesor și apoi să i-l aduc înapoi la finalul zilei. La plecare îmi zâmbi și îmi ură o zi bună. I-am întors zâmbetul înapoi, ieșind în frigul de afară.
Acum parcarea se umpluse de mașini și de elevi care vorbeau unii cu alții. M-am mai uitat odată pe hartă, am băgat-o în buzunar și m-am îndreptat spre clădirea cu numărul 2 pentru prima mea oră de biologie.
Surprinzător, în drum spre sala de clasă, toată frica mea s-a evaporat instantaneu, rămânând în urmă numai curiozitatea de a vedea ce avea să se întâmple mai departe.
Am intrat în clasă exact când clopoțelul anunță începerea orelor. Camera era mică și călduroasă, plină de elevi care se uitau fix la mine. Am mers la profesor să îl rog să semneze că am fost la oră, după care mi-am agățat geaca în cuier și m-am așezat pe singur loc liber care mai rămăsese. Fiind biologie, în laborator erau bănci de câte două persoane. Lângă mine stătea o fată micuță, cu păr șaten, drept, și ochi albaștrii, care zâmbi și îmi făcu cu mâna. I-am întors salutul în timp ce profesorul a început să ne predea lecția .
După 50 de minute clopoțelul anunță venirea pauzei. Mă saturasem să tot încerc să nu bag de seamă faptul că lumea se uita la mine de parcă eram un extraterestru.
În timp ce îmi strângeam lucrurile am simțit cum cineva mă bate ușor pe umăr. Era colega mea de bancă.
- Bună, eu sunt Jessica, iar tu trebuie să fi Ana, nu ? Mă întrebă ea cu un zâmbet prietenos pe față.
- E așa de evident ? Am întrebat-o șoptit, uitându-mă în jur la cei care ne priveau pe furiș cum vorbeam.
- Nu îi lua în seamă, așa se întâmplă mereu, mi-a spus ea bătându-mă pe umăr încurajator, o să înceteze în câteva zile.
- Yey...norocoasa de mine... Amândouă am început să râdem de parcă ne cunoșteam de o veșnicie.
- Și tu ce oră ai acum? M-a întrebat în timp ce ieșeam din clasă.
- Engleză, tu ?
- La fel.
Nu știu cum a reușit,dar în 10 minute, cât a durat drumul nostru spre clasă, deja aflasem aproape toate bârfele din școală. Singurul lucru care a făcut-o să se oprească din vorbit au fost două fete cu care ne-am întâlnit înainte să intrăm la oră.
Jessica normal că le cunoștea așa că m-am împrietenit și eu cu ele. Pe una dintre ele o chema Angela iar, spre surprinderea mea, cealaltă era chiar fata șerifului Swan, Bella, despre care mi-a povestit tata.
Semăna foarte mult cu Charlie, însă ceva o făcea diferită de restul oamenilor. Nu știam ce, dar sigur era ceva, o simțeam."Ringgggg..." Clopoțelul a sunat și, din păcate, a trebuit să intrăm în clasă.
Următoarele 3 ore au fost mult mai agitate decât prima. De parcă acum, văzându-mă că stau cu Jessica, lumea a prins curaj. Am întâlnit atâția oameni a căror nume nu le mai știu. De fapt am reținut doar unul, Mike fostul iubit al Jessicăi, pentru că m-a condus până la sala numărul 5, unde mă așteptau în clasă Angela și Bella. Simpatic băiat, blond, cu ochi albaștrii, vorbăreț, dar problema lui e atunci când trebuie să te asculte el pe tine. Exact ca Jessica, probabil că din această cauză s-au despărțit.
Ora de trigonometrie s-a terminat, într-un final, și am pornit-o toate trei încet spre cantină. De cum am ajuns, am și zărit-o pe Jessica. Stătea la o masă si vorbea cu o fată blondă, în timp ce Mike împreună cu un băiat discutau la celălalt capăt al mesei, de parcă el și cu Jessica nici nu sar fi cunoscut. Însă mi-am luat gândul repede de la ei doi. Ceva nu era în regulă.
Mă simțeam ciudat, de parcă... gravitația pământului s-ar fi mărit brusc. De parcă... o forță nevăzută îmi presa corpul din toate părțile. Senzația nu era tocmai dureroasă, mai mult... enervantă.
- Bella, trebuie să vorbim!
Până să mă dezmeticesc, să văd de unde venea vocea aceea masculină, Bella deja se îndepărta de noi, ținându-se de mână cu un băiat cu părul castaniu și dezordonat.
- Ămm...cine e el ?
- Iubitul ei...Eduard Cullen, mi-a zis Angela în timp ce înainta încet spre masa prietenilor noștri.
După dezinteresul evident care se citea pe fața ei, mi-am dat seama că nu era prima dată când se întâmpla asta, așa că m-am calmat.Am urmat-o fără să mai zic nimic, dar iarăși aveam sentimentul acela straniu, ca atunci când am cunoscut-o pe Bella.
Primul care ne-a văzut venind a fost Mike, normal.
- Bună! Ce s-a întâm...?
Dar nu a mai terminat ce avea de spus pentru că Jessica, foarte revoltată, la întrerupt.
- În sfârșiiiit! Credeam că nu mai veniți! Haideți odată, mor de foame!
A trecut pe lângă noi reluându-și discuția cu fata blondă,de parcă nici nu am fi existat, dar după câteva secunde s-a oprit brusc.
- A da! Ana, ea e Lauren.
- Bună... am zis mai mult pentru mine, căci ele plecaseră deja. Lauren fără ca măcar să îmi arunce O PRIVIRE.
- Nu le lua în seamă.
Îmi spuse Mike, bătându-mă pe umăr încurajator.
Până la urmă tot Jessica și Lauren, fiind foarte prinse în discuția lor, au ajuns ultimele să își ia de mâncare, în timp ce eu și cu Mike, care a stat în permanență lipit de mine după ce ne-am întâlnit, eram aproape primii. În fața noastră erau Bella și Eduard, care se pare că apăruseră din nou.
- Bună Bella, a salutat-o Mike făcându-se că pe Eduard nu îl vede.
- Bună, au răspuns amândoi în același timp după care au tăcut.
Mike se uita la Eduard, vizibil iritat, dar Eduard nu il baga in seama.Daca nu las fi vazut vorbind acum un minut as fi zis ca e o statuie. Nemiscat, inexpresiv si cu piela ca marmura.
Liniștea începea să fie stânjenitoare.
- Ana el... e Eduard, a încercat Bella să calmeze apele, însă nici unul nu vroia sa renunte.
- Mă bucur să te cunosc, am zis așteptând un răspuns de la el, care se încăpățâna în continuare să se uite la Mike. Ah!
De cum i-am văzut ochii negri ca smoala, m-a luat o durere de cap îngrozitoare. Nu se simțea ca o durere de cap obișnuită, era mai intensă... ca și cum "cineva" îmi scotocea neprihănit prin creier.
"ÎNCETEAZĂ". Nu știu de unde a venit asta sau de ce am gândit-o, dar mă bucur că am făcut-o pentru că durerea s-a ridicat la fel de brusc cum a apărut, la fel ca o barieră. Simțeam cum acel "ceva" tot o forța în încercarea de a o înlătura, însă nu avea nici o șansă. Eram foarte sigură de asta.
- Ana ești bine ?! Mă întrebă, speriat Mike.
- S-Sunt bine... i-am răspuns, dezlipindu-mi palmele de pe tâmple și deschizându-mi ochii.
El și cu Bella se uitau la mine îngrijorați, însă Eduard părea concentrat, chiar furios.
- Sigur?
- Sigur!
Am trecut peste asta și Mike începu-se să îmi povestească ceva, dar nu eram atentă la el. Aveam prea multe întrebări fără răspuns. "De ce tot simt cum ceva încearcă să distrugă bariera? Cine face asta ? De ce face asta, sau cum o face ?"
- Ana! Nu că am dreptate ?
- Ce?... Da, am zis încercând să par că știu despre ce vorbea Mike.
Avea un zâmbet așa de copilăresc pe față, încât mi-a părut rău că nu îl ascultasem.
Însă fața Jessicăi arăta altceva. Faptul că i-am dat dreptate lui Mike o supărase destul de rău:
- Ea nici măcar nu știe despre ce vorbeam! A zis-țipat în timp ce ne îndreptam spre masa de lângă usa care ducea in parcare.
- Ba da!
Mike nu vroia să se lase învins sub nici o formă.
- Ba nu!
Dar nici Jessica.
- Ba da!
Zici că ajunsesem la grădiniță. Iar, după cum se uita, cred că Angela era de aceași părere, deși ea știa de ce se certau.
- Și de ce se contra...?
Nu am mai putut să îmi termin întrebarea. Respirația mi se tăiase, înlemnisem pur și simplu. Eram așa de fascinată încât nu puteam să îmi iau ochii de la el.Toată lumea din jurul meu parcă dispăruse.
Stătea în pragul ușii și se uita la mine parca uimit, însă pentru un moment în ochii lui, ca două abisuri negre, mi s-a părut că am văzut si... frică.
Nu știu cât am stat așa, holbându-ne unul la celălalt, dar totul s-a terminat prea repede. Eduard l-a scos din cantină pe băiatul misterios trântind ușa în urma lor.
- Ana..., vocea Angelei ma făcu să tresar. Vii?
M-am uitat la ea, la chipul ei. Era confuză, cu toții erau, dar nu mai mult decât mine.
- Da...i-am răspuns, aruncând o ultimă privire la acea ușă de lemn închisă după care i-am urmat, în tăcere, până la masa noastră.
Imaginea lui mi se imprima-se pe retină. Încercam să fiu atentă la ce vorbeau ceilalți însă nu reușeam. De fiecare dată când închideam ochii îi vedeam din nou fața albă ca marmura cu trăsături perfecte, de o frumusețe inumană, încadrată de păr strălucitor de culoarea mierii care îi ajungea până la bărbie.
- Mă auzi?Ana...
Iar se uitau cu toții fix la mine. Nici nu știu cui trebuia să îi răspund, dar până să îmi dau seama Lauren mi-a luat-o înainte.
- Las-o Angela, nu vezi că e cu mintea la alt cineva?
Vorbea tare și răspicat ca să afle toată școala. "Cineva", a accentuat fiecare silabă a acestui cuvânt de parcă nu am fi auzit-o dacă nu îl zicea așa. Buzele îi erau arcuite într-un zâmbet așa de iritant încât pentru un moment am uitat de stânjeneala care mi-a făcut obrajii să ia foc.
Nu știam ce să mai zic. Dacă spuneam ceva greșit și mă făceam de râs? Am preferat să tac, încercând să îmi ascund obrajii în spatele buclelor mele șatene.
- Cineva..., o îngână Jessica gânditoare, cine, Jasper ?! Serios, Ana? Mai bine ia-ți gândul de la el. Nu l-am văzut VREODATĂ să se uite la o fată din liceul ăsta.
M-a pierdut de la Jasper, -"Ce nume frumos și neobișnuit...la fel ca el"- am auzit și ce a zis după, dar am percutat mai greu. Vroiam ca discuția asta să se termine odată.
Mi-am ridicat privirea căutând ajutor. Prima dată m-am uitat în dreapta mea, la Angela și Bella, însă niciuna nu și-a ridicat ochii din tava cu mâncare. Așa că m-am întors spre Mike care m-a uimit. Nu s-a uitat la mine, însă la cât de nervos părea nici nu aș fi vrut să o facă. Nu credeam că fața lui mai mereu zâmbitoare putea să se schimbe atât de mult. Nici nu ziceai că e el. Sprâncenele aproape i se lipiseră una de cealaltă, o venă îi pulsa agresiv pe gât iar ochii parcă îi erau mistuiți de flăcări. Până și vocea i se schimbase, suna mai mult a mârâit decât a om, acum.
- Haideți, terminați odată! O să întârziem la ore.
Și s-a ridicat fulgerător de la masă, făcându-mă să tresar, după care a ieșit pe ușă fără ca măcar să se uite la noi. Aș fi vrut să îl întreb ce a pățit, de ce s-a enervat așa rău, însă m-am trezit prea târziu, chiar dacă alergam nu avem cum să îl ajung din urmă.
Următoarea oră habar n-am când a trecut. Mintea îmi era numai la Jasper, acum că nici unul dintre prietenii mei nu era prin preajmă." De ce era așa speriat? Ce legătură avea cu Edward? Erau prieteni? Rude? Și cum de nu am mai simțit acea forță care mă presa de când ei au dispărut? Unde s-au dus?" Noroc că după am avut sport și a trebuit să mă concentrez la meciul de volei.
- Ana ia o pauză! Jessica fă schimb cu ea!
Deși jucam de jumătate de oră și eram obosită, nu vroiam să mă așez pe bancă. Știam că dacă o fac, iar o să îmi zboare mintea aiurea, însă n-am avut de ales.
Am măsurat banca de la un capăt la altul, niciunul dintre prietenii mei nu era acolo. Celelalte fete stăteau înghesuite una într-alta și șușoteau holbându-se la băieți. Din când în când mai aruncau o privire pe furiș către mine, dar nu le băgam în seamă. Eram atentă la meciul fetelor și încercam să țin scorul, însă nu a durat mult până am pierdut numărătoarea și mi-am dat seama că e o idee proastă.
Atunci, am văzut-o pe Bella care stătea singură pe partea cealaltă a sălii. M-am ridicat și m-am dus să mă pun lângă ea. Era timpul să primesc niște răspunsuri.
- Bună, pot să stau cu tine?
- Da, sigur!
Trebuia să fac conversație, să o iau pe ocolite și să mă grăbesc în același timp. Puteam fi chemată înapoi pe teren oricând, iar altă ocazie mai bună ca asta nu cred că mai prindeam.
- Dar tu de ce nu joci?
- Nu mă pricep la sporturi și...nici nu știu cum se joacă.
Amândouă ne uitam plictisite la teren, nu îi vedeam fața, însă chiar și așa i-am simțit în voce o urmă de tristețe atât de bine cunoscută mie. Tristețea simțită atunci când ești lăsat pe dinafară din cauză că nu ști să joci.
- Am înțeles...Eu sunt PRAF la sporturi. Mai știu puțin volei, dar în rest...
- Ești chiar bună...
- Mersi, dar dacă nu era cineva să îmi explice...
- Eu chiar și așa nu cred că am șanse.
- Nu ți-a arătat antrenoarea sau altcineva niciodată?
- Nu...
Tristețea i se înzecise și stătea cu privirea în pământ, ascunzându-și chipul de mine.
- Păi...ai vrea să înveți cum se joacă?
- Da, mi-a zis ea aproape șoptit, mi-ar plăcea.
- Ce zici de sâmbăta asta, în curtea din spatele casei mele cred că e destul loc?
- Vorbești serios?
- Da, i-am răspuns aproape râzând de uimirea ei, normal.
Câteva secunde a stat și s-a gândit fără să scoată un sunet.
- Da, a zis cu ceva mai multă încredere, mi-ar plăcea. La ce oră?
- Pe la unu?
- Ok.
Zâmbea. Era prima dată când o vedeam așa fără a fi în preajma lui Edward.
"Edward! Jasper!". Aproape era să pierd noțiunea timpului cu Bella și lecția noastră de volei.
- Dar... Edward unde e? Am zis uitându-mă nedumerită la terenul băieților de parcă nu ia-și fi observat absența până atunci.
- A plecat acasă, a spus mutându-și privirea din nou la meciul fetelor. Lui Jasper i s-a făcut rău și a trebuit să îl ducă cu mașina.
- De la ce?
- Nu știu, poate de la mâncare.
- Aha.
Nu o credeam câtuși de puțin...nu în totalitate. Nici nu era nevoie să îi văd chipul, după voce se vedea că minte. Poate că eram paranoică, dar sigur lui Jasper nu i s-a făcut rău din cauza mâncării proaste de la cantină. De fapt cred că nu a mâncat deloc, doar noi am stat toată pauza acolo și nu l-am văzut întorcându-se. Ceva s-a întâmplat atunci când ne-a văzut, știu asta.
"Ringgggg..." Prima mea zi de școală în Forks se terminase. La auzul clopoțelului cu toții am fugit către vestiare mai repede decât niște căprioare alergate de lupi.
M-am schimbat la loc în hainele mele obișnuite și am ieșit afară din sală.
Nu îmi venea să cred. Noroc că la intrare, sala de sport avea un fel de acoperis. Tot soarele de azi dimineață dispăruse in spatele unor nori cenușii înfiorători. Vântul bătea și îndoia copacii negrii ca umbrele, dandu-mi fiori de gheață pe șira spinării. Ploua atât de tare încât nu aș fi rezistat nici un minut pe stradă la cum eram îmbrăcată. Unde mi-o fi fost capul când mi-am luat geacă de piele, știind că merg pe jos acasă, în cel mai ploios oraș din Washington.
Am alergat până la secretariat pe sub streșinile clădirilor mai ceva ca la un maraton. Nu îmi mai simțeam picioarele de la frig, era să alunece de vreo două ori, dar totul a meritat când am intrat în sala de așteptare. Căldura era atât de plăcută. Câteva secunde am stat și m-am bucurat de ea după care am înaintat către tejghea.
- Bună ziua, din nou.
- Bună ziua și ție. Văd că ți-a plăcut liceul nostru, a dedus recepționista datorită zâmbetului provocat de încăperea primitoare.
- Liceul da. Ploaia nu.
- O să te obișnuiești, crede-mă.
Femeia a verificat repede dacă totul era în regulă și m-a lăsat să plec. Speram din tot sufletul că furtuna se va opri până ieșeam eu din secretariat, dar nu a fost așa. Parcă se întețise. Nu știam ce să fac, însă salvavarea mea a fost o camionetă veche și zgomotoasă.
- Haide, urcă!mi-a zis Bella deschizând portiera roșie.
Nici nu am clipit. M-am aruncat pe scaun trântind ușa în urma mea. Am răsuflat ușurată și mi-am pus centura de siguranță.
- Mulțumesc.
- N-ai pentru ce, dar de ce nu mi-ai spus că mergi pe jos acasă? mă întrebă ea fără să își ia ochii de la drum.
- Nu credeam că o să vină potopul lui Noe peste noi! i-am spus puțin revoltată.
- Da...bun venit în Forks!
După zâmbetul ei strâmb, astfel aveau să fie toate zilele de acum în colo.
Răgetul motorului îl acoperea pe cel al furtunii. Simțeam, pe lângă mirosul de ploaie, un iz de pin. Cabina era uscată și caldă. Mașina Bellei deși antică, se ținea binișor.
Ea m-a lăsat lângă aleea casei mele și a întors, parcând paralel cu casa ei.
- Ne vedem mâine, am spus după care am fugit până pe verandă la adăpostul acoperișului.
- Pa! i-am auzit strigătul în urma mea.
Când am ajuns la ușă, m-am întors și i-am făcut cu mâna de la distanță. Ea a făcut la fel și am intrat amândouă în casă să ne uscăm.