M-ai adus la tine acasă. Eu plângeam, iar tu mi-ai șters lacrimile. Te simțeam atât de atașat de mine, încât aveam încredere oarbă în tine.
Mi-ai spus să dorm în patul tău, tu vei sta pe canapea. Însă eu nu, aveam nevoie de suportul tău emoțional.
Am adormit în brațele tale fără să-mi pese de suferința pe care le-o creasem părinților. Tu erai soarele meu.
Zile la rând am fost fericită alături de tine: plecai la serviciu – mi-ai spus că lucrezi la un birou ca secretar, câte minciuni ți-au putut oferi acel cap? – îmi aduceai flori în fiecare joi, deoarece într-o zi de joi ne-am cunoscut, mă sărutai pasional și mă îmbrățișai de parcă mă iubeai până peste cap, îmi făceai toate poftele, îmi spuneai că mă vei face prințesa ta într-o zi.
Iadul începea să se desfășoare fără să realizez, chiar sub nasul meu. De ce nu ai încetat?