Anglia, 1850
Eram mică. Mult prea mică să știu de ce nu mă scăpaseră părinții din brațele valurilor. Prea mică la cei patru ani ai mei ca să-mi închipui o fetiță aruncată în apă și lăsată într-un coș, aerul rece ce îți îngheța sângele în vene și mila Domnului. Însă puteam vedea ca prin vis cerul fără stele, furtuna violentă și valurile care se izbeau de stânci, așa cum am fost capabilă să aud o grămadă de țipete, de ordine rostite și plânsul înfundat al unui copil.
Când am mai crescut cu un an, am izbândit să observ în vise cum mica ambarcațiune, fără vreo velă ori vâslă, se îndrepta spre mal, dar nu și de ce vânturi era adusă tot mai aproape către uscat.
Nimeni nu putea îmblânzi natura mai bine decât Creatorul. Iar eu nu uitam să Îi mulțumesc totdeauna că am fost lăsată în viață și crescută de mătușa mea, o femeie cu titluri nobiliare. Aceasta avea un soț mai mereu plecat, din pricina afacerilor de peste ocean.
Chiar dacă nu eram fata ei, ea mă iubea și așa nespus de mult, și ori de câte ori mă certam cu Lissandra, verișoara mea, ne treceau mereu supărările. În special, împăcarea se datora vorbelor drepte și potolite ale mătușii mele, Lady Cassandra.
Țin minte și acum serile în care mă săruta pe frunte și îmi spunea câte o poveste, învățată de la mama și bunica ei. Atâta pasiune, iubire de cărți și de lucrurile frumoase putea să încapă într-o ființă firavă, încât mă minunam strașnic și mă bucuram atunci când îmi oblojea rănile. O consideram mama mea, cea care mă învăța ce e bun și curat în lume și cea care mă certa când o luam de bucle pe Lissandra.
Nu știam ce însemna invidia la cinci ani, însă am auzit că cel care ajunge să invidieze cu adevărat nu se va bucura, din plin, de viață. De aceea, după ce mă băteam cu verișoara, încercam să o rog să mă ierte, făgăduindu-i că nu o voi mai trage de păr sau că nu-i voi mai fura pantofiorii din picioare și voi fugi prin casă cu ei. Iar ea mă ierta de fiecare dată. Eu îi sărutam mâna și îmi puneam fruntea pe palma ei.
— Jur pe onoarea mea că nu îmi voi supăra ducesa niciodată de acum înainte, rosteam, plină de credință.
Zilele friguroase au trecut, anii la fel, iar primăvara a venit. Odată cu ea, natura și-a schimbat parfumul, pomii au prins să înflorească, iar noi ne jucam afară.
Îmbrăcate ba în rochii galbene și verzi, ba în rochii roz și albastre, lungi, după rotulă, cu crinolină și croite din bumbac, ieșeam în picioarele goale și ne împleteam coronițe din albăstrele, alun, boboc de trandafir alb, boboc de trandafir roșu, condurul-doamnei, crizanteme galbene și roșii, plus câteva crenguțe. După ce isprăveam treaba, ne luam de mâini și ne învârteam. Picioarele parcă ne pluteau, iar noi chiuiam și ne veseleam, râdeam cu poftă și ne aruncam pe spate, în grădină.
Unchiul nu dădea semne că ar mai veni. Din pricina acelui lucru, Lady Cassandra se închidea în bibliotecă și plângea ore în șir. Eu doar oftam adânc și mă supăram tare că nu mi se permitea să intru. Îmi plăcea să mă așez în fotoliu și să citesc, să miros cărțile și să ating titlurile. Îmi plăcea și să călătoresc, dar pentru că nu aveam încă vârsta potrivită să îmi fac debutul în societate – împlinisem abia zece ani –, mă resemnam cu gândul că voi vedea lumea cu un alt prilej.
Săptămâna aceea a durat o veșnicie. Și poate că ar mai fi zăbovit un timp pentru familia noastră, dacă mătușa nu ar fi primit vești de la unchiul cum că acesta va sosi lunea viitoare.
Împreună cu Lissandra, după ce am lipit câte o ureche de ușa salonului și am ascultat, am început să vărsăm lacrimi de fericire. Unchiul, bărbatul căruia îi spuneam, uneori, tată în șoaptă, urma să vină acasă și să stea cu fetele lui.
Nu am dormit în noaptea aceea. Am făcut rugăciuni însă, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că îmi asculta dorințele.
Odată cu ivirea zorilor, păsările s-au pus pe ciripit. Am ieșit din cameră chiar atunci, străbătând o bucățică de hol, și am coborât scările, mai mult fugind decât pășind
Un gând mi-a tulburat mintea, întorcându-mă pe călcâie. Nu am așteptat. Am zbughit-o numaidecât în camera Lissandrei pentru a-mi risipi grijile, fiindcă presupuneam că avea să știe cum să mă ajute, considerând-o sora mea mai mare.
Ajunsă la ușă ei, am respirat profund, mi-am făcut curaj și am bătut numai o dată.
— Intră! a răzbătut un glăscior subțire din interiorul odăii.
Auzindu-i glasul de după cadrul din lemn de cireș, am prins curaj și m-am înfățișat înaintea ei.
Era atât de frumoasă! Buclele șatene atârnau deasupra jurnalului, iar mâinile catifelate, care aveau încheieturi subțiri, umpleau paginile albe cu mina de creion. Picioarele lungi și le adusese la piept, iar spatele era lipit de un perete. Întoarcerea mea pe călcâie a fost cea care a reușit să o întrerupă din a-și isprăvi portretul.
— Galeea! Așteaptă! a început să strige Lissandra în spatele meu îndată ce m-am întors. A sărit din colțul ei preferat – odinioară pregătit cu perne pe care le împrăștiase prin odaie – ca să mă întâmpine.
Încă de mică s-a obișnuit să doarmă fără o pernă sub cap, și de aceea nu le suporta nici atunci, la vârsta de unsprezece ani.
M-am întors cu fața la ea și i-am zis următoarele, zâmbind timid și folosind un ton mai trist decât în mod firesc:
— Îmi pare rău că te-am deranjat, i-am mărturisit, având capul plecat și mâinile împreunate în față.
Lissandra s-a apropiat de mine.
— Nu ai de ce, a încercat ea să mă binedispună cu un zâmbet dulce.
După ce s-a oprit în fața mea, m-a îmbrățișat strâns.
— Tu vei fi mereu persoana pe care o voi ajuta oricând, cu orice, a adăugat apoi, iar ceva din vocea ei m-a îndreptățit să îi dau întru totul dreptate.
Gestul în sine m-a surprins în vreme ce cuvintele m-au făcut să lăcrimez. În loc de vorbe, prin faptul că i-am răspuns la îmbrățișare, am vrut să îi arăt că am cea mai bună prietenă, iar că alta mai bună nu mai există și nici nu va mai exista în această lume.
Nu mai știu cât am stat așa pe umărul verișoarei mele, dar îmi aduc aminte ce am auzit: o poruncă strigată, urmată de un nechezat puternic de cal.
Ne-am desprins repede din îmbrățișare și am ajuns la fereastră, cu greu, în momentul în care fantasticile ființe s-au oprit, fornăind pe nări și dându-și capetele pe spate.
Din pricina plânsului, nu deslușeam chipul persoanei care ar putea să se afle în trăsură, dar eram în stare să simt bucuria ce a cuprins-o pe Lissandra. Eram capabilă să aștern pe chipu-mi creol un zâmbet și să îmi îmbălsămez sufletul cu același sentiment pe care îl încerca câteodată buna mea prietenă și totodată verișoară.
— Mamă! Adică, Lady Cassandra, s-a corectat aceasta. E tata! Tata! tata! tata! a exclamat Liss încontinuu, dând haotic din brațe.
Sărind peste perne, am reușit să fugim până jos, la ușă. Lissandra a fost și mai îndrăzneață decât mine, căci a rotit de clanță, a coborât scările și l-a luat în brațe pe Ducele de Baronvey. Acesta însă nu a ridicat-o ca o păsăruică până la cer, cum ne-am obișnuit, și nici nu a mai zâmbit larg spre noi, ca odinioară.
Când unchiul s-a desprins de Liss, m-a scrutat cu o privire ca de gheață, ca și când ar fi dorit să îmi cunoască cotloanele neumblate ale sufletului. Atât de rece mi s-a părut privirea lui, încât am crezut că va veni înspre mine și mă va răni.
În seara aceea am încercat să pricep răceala din privirea sa, cu puțină vreme înainte să adorm. Gândul meu însă se îndrepta numai la nuanța aceea de albastru-închis. Mai exact, la cea de pe margini, dar și la motivul pentru care m-a privit în felul acela, ca și când aș fi fost vinovată de ceva.
Toate acele gânduri de prisos m-au făcut, într-un sfârșit, să casc și să îmi duc o mână la gură. Închizând ochii, am scuturat din cap ca să scap de gânduri. Ziua aceea mi-a adus înapoi o persoană dragă. Aș fi putut să îmi iau un răgaz în care să mă bucur.
***
A doua zi, pregătită să îmi petrec timp cu unchiul, m-am dezvelit fără să mai stau pe gânduri și am sărit din pat. Draperiile au fost mai mult ca sigur trase de Dory, camerista mea, astfel că razele soarelui scăldau chiar atunci un sfert din încăpere în lumina lor binefăcătoare.
— Bună dimineața, domnișoară, mi-a urat ea pe un ton potolit.
Dory se afla chiar în dreptul patului, lângă ușă, având mâinile împreunate în față.
Zâmbind, i-am răspuns.
— Bună dimineața.
Apoi, am făcut un lucru ciudat. M-am întors pe călcâie și am luat-o în brațe pentru prima oară. Fericirea mi se putea citi pe chip. Fericită era cuvântul care îmi definea starea în totalitate.
Tânăra a tresărit înainte să își ducă brațele tremurânde în jurul meu. Am strâns-o mai tare și mi-am ținut ochii închiși.
Îmbrățișarea a durat numai câteva secunde, pe când tot atât mi-a trebuit ca să mă retrag. Motivul pentru care ne-am despărțit foarte repede a fost reprezentat de o singură bătaie în ușă.
— Intră! am rostit speriată și m-am dat înapoi cu un pas, vreme în care și Dory s-a depărtat.
O fată cu păr șaten și-a ițit capul de după ușă și am realizat îndată că era Lissandra.
— E cineva cu tine? am întrebat-o, chiar înainte să îi dau timpul necesar să vorbească.
Ea a clipit, a împins ușa și a venit mai aproape de mine.
— Da... Nu, a răspuns, oprindu-se din mers și încrutându-se.
Eu m-am apropiat de ea și m-am mai adresat cu o întrebare.
— S-a întâmplat ceva?
Lissandra a cugetat vreme de câteva secunde. Părea că încearcă să își aleagă cu grijă vorbele.
— Nu chiar.
Oftând și inspirând adânc, a adăugat pe urmă:
— Unchiul vrea să discute cu tine.
Cuvintele ei trebuiau să fie de ajuns să mă facă să îmi doresc să o dau la o parte și să mă îndrept către birou, acolo unde am presupus că trebuia să fie ducele. De data aceea, nu m-am putut clinti de pe loc. Lissandra a fost cea care a venit și m-a făcut să merg.
***
N-am avut timp să analizez biroul prea mult atunci când am intrat. Tot ce am putut observa la o primă vedere a fost biroul plin cu maldăre de foi, o lampă mică într-un colț, pana lungă de scris, draperiile albastre, ca în restul camerelor, și biblioteca din lemn de cireș, care ocupa un perete întreg.
Unchiul studia cărțile din bibliotecă, când am intrat alături de Lissandra. După o vreme, și-a dus o mână la spate, iar pe cealaltă și-a întins-o după o carte care se afla pe raftul cel mai de sus. Cu toate că el însuși era cu doi centimetri mai mic decât Lady Cassandra, ajungea aproape oriunde își propunea. Mătușa nu obișnuia să poarte tocuri atunci când Ducele de Baronvey venea acasă.
Luând cartea de pe raft, unchiul s-a apropiat de mine și a zis:
— Asta, Galeea, a început ținând în mână ceea ce părea a fi un semn de carte realizat din panglici înguste de mătase, este un cadou pe care mi l-a oferit bunica Lissandrei.
Împinsă de curiozitate, am venit mai aproape.
— E deosebită! am remarcat, chinuindu-mă să îmi înfrânez dorința de a afla titlul cărții.
Unchiul și-a dres glasul și a adăugat apoi, ca și când cuvintele ar fi părut să se lege între ele:
— Vreau ca săptămâna asta să mergeți la bunica voastră și să petreceți un timp la ea.
Mi-a înmânat semnul de carte, ca și cum nu ar mai fi avut nevoie de el. Ca și cum și-ar fi dorit să scape de acesta și să nu-l mai vadă niciodată.
— Poți să dai acest semn înapoi, dacă te rog? Nu mai am nevoie de el. Și fără refuzuri, s-a înțeles? m-a întrebat, în timp ce a închis cartea cu un pocnet și s-a îndreptat către birou.
Lissandra a intervenit numaidecât.
— Da, tată. Abia aștept să o văd pe bunica.
Vorbele ei mecanice nu au trădat extazul, dar au respectat porunca părintelui.
Mișcându-mă de pe un picior pe altul, în cămășuța mea de noapte, mi-am plecat capul.
— Da, unchiule, a venit răspunsul meu.
Nu voiam să mă despart de el. Abia a venit și își dorește să scape de noi? m-am gândit atunci.
***
Privirea de cu o zi înainte mi s-a întipărit iarăși în minte. Chiar am crezut că o să îmi vină să țip, pentru că îmi doream să petrec săptămâna alături de el, iar ducele ne dădea în grija altcuiva.
— Liniștește-te, mi-am zis printre dinți și m-am așezat pe taburetul din fața oglinzii. Dory urmează să vină și nu cred că vrei să te vadă supărată.
Mâinile mi le-am dus la tâmple și am început să mi le masez. Am citit la un moment dat că acest lucru ar putea fi de folos în a te calma.
— Prostii! am comentat.
După câteva clipe care au trecut prea repede, s-a auzit o bătaie în ușă.
— Intră! am strigat, iar Dory și-a făcut simțită prezența.
S-a oprit în prag, realizând o plecăciune.
— Aproprie-te, i-am cerut pe un ton ceva mai blând.
S-a grăbit să ajungă lângă mine și s-a apucat să îmi pieptene părul. Ora mesei urma să sosească, iar eu trebuia să fiu gata. Mâinile ei dibace prin părul meu au reușit să îmi mai liniștească furia. Rațiunea mea a fost orbită de acest sentiment multă vreme și nu am mai încercat să găsesc un răspuns potrivit felului în care eram tratată de către unchi. Cel mai probabil, voia liniște. Bineînțeles că eram dispusă să i-o ofer.
***
Bucatele se aflau deja pe masă. Cârnații, ciupercile, roșiile, boabele de fasole coaptă, ouăle, budinca neagră, pâinea prăjită, ceaiul și sucul de portocale, precum friptura de halouri, merlanul prăjit, smochinele fierte, picioarele de fazan și obrazul de porc, erau nelipsite. Ducele era și el acolo, părând să fiarbă de nervi.
Aruncând o privire fugitivă către Lady Cassandra, am devenit conștientă de un lucru. Rosul unghiilor pe ascuns nu era altceva decât o stare de nervozitate, provocată, pesemne, din pricina unei probleme.
Numai Lissandra, în acele momente, semăna cu un om care și-a propus să ajungă prima la gem. S-a abținut însă, așteptând ca tatăl ei să înceapă.
Ducele de Baronvey avea altă treabă, fiind la fel de atent ca mine la cu totul altceva decât la preparate. Ochii lui dădeau senzația ciudată că sunt goi, iar buzele crăpate, pe care și le mușca cu putere, trădau faptul că își făcea griji.
Dar mai era ceva în privirea lui. Ca și cum i-ar fi părut rău și ar fi suferit dincolo de modul cum se comporta cu noi.
— Tată? m-am trezit că întreb, având deja pregătit șervetul în poală.
Gestul de a îi spune oricum altcumva mai puțin duce l-a făcut să întoarcă capul și să își mijească ochii. Fața lui a fost brăzdată de un nor negru de supărare. Apoi, ridicându-se de la masă și aruncând către mine o ultimă privire, a trecut pragul ușii și s-a făcut nevăzut.
Cuvintele mele au reușit să declanșeze ceva în el, iar tristețea mi se citea pe chip.