Capitolul 4
Din toți cei 10.000 de elevi pe care VVR-ul îi are, 10.001 acum că am aterizat și eu pe aici, trebuia să fie el. Normal că trebuia. Destinul și soarta probabil râd la un cocktail în timp ce eu mă fâstâlcesc toată în fața unui străin. Deja îmi imaginez cum a mers discuția lor când au contemplat tot fiasco-ul ăsta.
Hey destinule, știi la ce mă gândeam? La ce soarto? Ar trebui să o facem pe ciudata aia blondă, Camelia, să fie și mai stresată astăzi. Oh da, hai! Să aducem și un val de căldură să ne asigurăm că e foarte incomodă și nesigură pe ea până ajunge la școală. Da! Și apoi ce zici dacă se va întâlnii cu tipul ăla cu care visează în fiecare noapte de când l-a întâlnit? Ăla înalt cu o aură foarte nepașnică pe care toată lumea îl venerează? Da, exact ăla. Nu știu ce să zic destinu-le, șansele sunt de la 1 la 10.000. Ceea ce o să fie de 10.000 de ori mai hilar!! Hai s-o facem atunci.
Urăsc viața asta... gândesc eu nervoasă- dar resemnată.
-Știai că organismul uman poate suporta până la 160 de grade celsius? Vomit cuvintele înainte să mă pot opri.
Ah! De ce, de ce, de ce? Dintre toate prostiile pe care puteam să le scot pe gură... Ridic ochii din pământ pentru a constata faptul că băiatul nici măcar nu a clipit. Se uita la mine de parcă mi-ar mai fi crescut un cap, și pe bună dreptate, suspin eu, cu două capete poate aș gândi mai mult.
-Ceea ce vreau de fapt să spun este că, și aici era momentul în care trebuia să îi explic că nu sunt încă gata să fiu pusă în cămșă albă că erau multe lucruri pe care nu le făcusem încă și pe care voiam să le fac în viitor, spre exemplu bunjee jumping, doar că gura mea mare mi s-a pus în cale și când i-am întâlnit privirea ceea ce am spus a fost mai jenant decât orice, evaporarea transpiraţiei absoarbe o cantitate uriașă de caldură din stratul de aer care vine în contact direct cu pielea...uhm... de aia transpirăm când ne e cald... nu pentru că avem o problemă de piele sau ceva, adică unii au dar nu eu... uhm...
De ce?!
-Eu am să plec, continui eu învinsă și rușinată complet gesticulând spre ușă, mi-a părut bine să te cunosc și îmi pare rău pentru data trecută chiar nu te-am văzut, perfect, hai să îi aduci aminte de incidentul de acum 100 de ani, cine știe, poate așa te alegi și cu un pumn în gură- cu care aș fi complet de acord în momentul ăsta apropo, să fie cât mai puternic și rapid ca să mă oprească din vorbit, adică te-am văzut, zic eu fluturându-mi mâinile către cadrul băiatului, dar am crezut că ești un zid, o vai, adică nu un zid adevărat de cărămidă... mă scot eu dând din cap frenatic simțind cum sângele îmi urcă în obraji, unul de mușchi, știi pentru că ești foarte mare. Pentru ceea mai bună pizza din lume, taci! Nu mare gen gras, adică mare gen mergi la sală des. În momentul ăsta puteam să prăjesc un ou pe fața mea și ca lucrurile să fie și mai awkward (ca în serialul ăla cu adolescenți americani) un râs forțat îmi iese din adâncul gâtului.
Îmi iau ruxacul de pe jos cu o mișcare rapidă nemaiașteptând nici să mi-l pun pe umeri și fără să mă uit înapoi trec pe lângă Domnul-Mare-Gen-Merg-Des-La-Sală-Nu-Mare-Gen-Gras și ies din bibleotecă fără să mai zic nimic.
-Camy scumpo, nu mai stai puțin?
-Scuze Andreea, mi-am ăă... uitat ceva în dulap. Ne vedem la prânz. Strig eu, mergând cu spatele, dornică să pun cât mai mult spațiu între mine și tip. Ceva din mine, o parte care mai mult ca sigur avea tente sinucigașe, mă îndemna să mă întorc și să mă lipesc de Șerban și să nu-i mai dau drumul niciodată.
-Și tu ce ai mai pățit? Vocea confuză a Andreei se aude înainte ca aceasta să închidă ușa și eu să mai aud un răspuns.
Măcar știu că nu sunt singura afectată, nu că asta ar fi o mare consolare dar e ceva. Mai bine așa oricum. Dacă crede că sunt nebună poate am noroc și o să mă lase în pace fără să îmi rupă capul și așa mai ajung și eu sar cu ajutorul unei corzi elastice prinse de picioare în gol. Mda sigur, cu norocul meu probabil o să îmi rup capul când o să fac asta.
Ajung în clasă mai devreme decât de obicei, profa P. era deja la birou corectând niște lucrări care bănuiesc că erau ale noastre judecând după roșeața de pe pagini. Când vede că am intrat în clasă îmi zâmbește și îmi face semn să mă apropi fluturând faimoșii ei ochelari cu rame mov pătrate care au băgat atât de mulți boboci în depresie încât ar trebui să fie expuși într-un muzeu. În fosta școală nu eram nici cea mai proastă dar nu cred că eram nici cea mai deșteaptă, în fine, aveam note maxime mereu. Trist, cel mai bun prieten de acasă (de fapt numele lui era Tristian) insista că de fapt profii îmi dădeau notele alea pentru că eram drăguță și asta compensa. Ha! Pentru aia a primit cardul cu 2 ore vorbește cu mâna, să se învețe să mă mai denigreze în halul ăla.
-Bună doamnă P. Nimeni din întreg liceul nu îndrăznea să îi zică doamnei Păvan: doamna P. în față, ceea ce mi se pare extrem de stupid. Nu știu de ce i se zice așa dar intenționez să aflu, poate o să o întreb pe Andreea mai târziu dacă nu uit.
-Camelia, ți-am corectat testul și sunt foarte încântată de rezultat. Îmi zâmbește profa.
-Mulțumesc mult, mă bucur că vi-a plăcut. Nu am fost sigură că am răspuns corect la ultima problemă, cea cu limite dar sper că nu am greșit și altceva.
-Da, ai avut o eroare de calcul acolo dar în rest testul tău e perfect. Îmi confirmă ea dând din cap aprobator. Mă întrebam, ai fost cumva într-o clasă avansată la fosta școală?
-Ăă, nu chiar, dar am fost în mai multe tabere de mate.
-Nu știu să se organizeze vreo tabără de matematică într-un orășel de munte ca cel din care provii tu.
-Am fost sponsorizată de ministerul educației așa că taberele nu au fost în țară.
-Ai participat la olimpiada de matematică?
-Nu. Rânjesc eu. Fizică. Dar am ales să particip la tabere de mate pentru că nu sunt foarte bună la calcule și vreau să fiu, problema e că mă plictisesc și îmi pierd atenția ușor așa la fizică e mai amuzant.
-Ce zici dacă anul ăsta o să faci niște clase avansate de mate?
-O să primesc stickere și premii? Întreb eu visătoare. Domnul Ghimboașă, fostul profesor de matică ne dădea stickere de fiecare dată când făceam un test perfect.
-Dacă continui să faci teste ca acesta, nu văd de ce nu?
-Am luat premiul pentru cea mai originală invenție la Paris anul trecut. Am primit o excursie în Japonia și mi-am cumpărat niște stickere geniale, Trist a zis că se găseau și în orașele mari din țară dar noi nu călătorim așa de mult de când buni și-a rupt piciorul așa că nu aveam de unde să știu. Cred că de fapt era gelos totuși, el nu a fost în Japonia cu mine. Dumneavoastră ce ați făcut vara asta doamnă P?
-Am divorțat.
-Atunci eu câștig. Rânjesc eu ceea ce o face pe profă să pufnească în râs.
Deasupra ușii, clopoțelul sună semnalizând faltul că mai sunt 5 minute până la începerea orelor de curs. Îi fac cu mâna doamnei P. îndreptându-mă către locul meu. Aceasta zâmbește amuzată de ceva pe care eu se pare că îl ratasem și se întoarce la corectat dând din cap distrată, punându-și ochelarii vineți pe ochi și odată cu ei și expresia de profă druă.
Clasa se umple cu elevi în următoarele minute până ce toate băncile sunt ocupate. Abia aștept să trec în altă clasă, aici toti sunt niște idioți. Fără resentimente tipilor, nu le puteți avea pe toate și voi deja aveți cam tot. Pur și simplu nu ai cum să nu știi diferența dintre o ecuație de gradul 2 și una de gradul 3 în clasa a 11a. Uneori înțeleg de ce pofa P. arată ca și cum ar fi gata să se arunce de pe fereastră și atunci ridic mâna și răspund câștigând 20 de priviri crâncene de la colegi. Privirile lor nu sunt ceea ce vreau să câștig deși ei par să creadă asta, se dă mare, am auzit o fată din prima bancă spunându-i prietenei sale înainte să ieșim din clasă vinerea trecută. Îmi venea să îi spun că dacă ar fi după mine, pot să tac din gură toată ziua, chiar am făcut asta la o provocare deși a fost foarte greu. Sunt sigură ca pot să o fac din nou pentru o cauză la fel de nobilă ca asta. Dar nu vreau ca profa P. să devină o victimă colaterală a lispsei neuronilor acestor copiii de bani gata. Îmi place de ea.
Știu că sunt rea dar m-am săturat să fiu privită cu dispreț, împinsă pe jos, strigată pe nume pe care nici nu merită să le enumăr și să nu spun pâs. Nici măcar nu mă cunosc. Nu înțeleg ce le-am făcut.
Știi ce le-ai făcut. Vocea conștinței se trezește.
O vai, am căzut peste slăvitul lor rege. Marele zid chinezesc. Chicotesc eu terminând ultima fișă cu probleme pe care ne-a dato doamna P azi. Trebuia să fie temă de casă dar... ei ce să-i faci.
Mă ridic de la locul meu, încă așteptând să aud scârțâitul caracterestic al scaunului pe podeaua neșlefuită de ani de zile, aici avem scaune comode, cu roți. Nici acasă la birou nu am scaune ca astea.
-O zi buna doamnă P. Îi urez profesoarei.
-Ne vedem mâine. Îmi zâmbește ea din spatele biroului. E foate ciudat să o vezi zâmbind când are ochelarii pe vârful nasului. Să fii aici la 10 fix. Adaugă bătrâna profesoară pe un ton mai sever observând privirile curioase slash șocate ale colegilor mei.
-Nimic nu mă v-a putea orpi. Chicotesc eu ieșind din clasă cu exact 20 de minute mai devreme.
Aș urca sus la Andreea dar îmi e teamă că fiul ei rebel chiulește și dacă îl găsesc acolo nu știu dacă inima mea v-a putea suporta un al 2lea atac ca cel de azi dimineață.
Dar hai să fim realști puțin, îmi spun eu, chiar dacă ar chiulii, și șansele sunt mari ca asta să se întâmple pentru că din câte am auzit în baia fetelor (nu vă vine să credeți câte lucruri auziți acolo, e ca un Acces Direct al liceului), băieții din echipa de basket sunt învoiți de la ore mai des decât ar fi normal, totuși nu cred că Andreea l-ar lăsa să își facă veacul prin bibleotecă așa că să îl întâlnesc pe hol ar fi mult mai plauzibil decât într-o cameră în care domină autori precum Mircea Eliade și Jane Austen.
Gândurile mele se adeveresc și următoarele 15 minute o ajut pe Andreea să rearanjeze secțiunea cu manuale. Ora de română trece repede și când vine ora prânzului îmi iau pachețelul din dulap, nu fără să găsesc normalele bilețele cu Pleacă sau Ciudato. Le arunc supărată în gunoi, împreună cu sandwitchul cu Nutela, înainte să merg din nou la bibleotecă.
La sfârșitul școlii Iosif mă așteaptă în parcare. Geamurile fumurii ridicate până sus iar clima dată la maxim.
-Ți-a ajuns un pachet de la mama ta azi dimineață. E la poștă. Mă anunță el.
-O să îl ridic mai târziu. Spun eu. Mulțumesc că m-ai anunțat.
-O să ai nevoie de buletin.
-Știu. Răspund, aproape gata să fac greșeala cumplită de a-mi da ochii peste cap. Asta l-ar scoate pe Iosif din bula lui de calm plăsmuit.
Cam asta a fost toată conversația noastră. Iosif nu este o persoană vorbăreață și nu cred că a fost vreodată. Nu degeaba bunica Maria se referă la el cu apelativul- foarte jignitor aș spune eu, dar și subiectiv: mutul. Mama i-a spus de multe ori să nu îi mai spună așa dar buni e o femeie încăpățânată și nu a ascultat-o niciodată. Dacă i se pune pata pe ceva, nimic nu îi mai poate scoate ideea din cap și mereu izbutește să ne convingă și pe mine și pe mami. Îmi e atât de dor de ea.
-Ești liberă până la 7. Mă înștiințează Iosif trăgând Audi-ul în garaj. Dau să deschid ușa mașinii când el mă prinde de cot și mă trage înapoi, nu destul cât să mă doară dar destul cât să îmi capteze atenția. Asta e prima oară când mă atinge de când am ajuns la el. Înainte să pleci, am să te rog să fii mai atentă cum vorbești cu mama ta de acum înainte. Nu vreau să aud că o mai superi. Înteles?
Dau din cap afirmativ și intru în casă. Îmi las geanta sus în cameră, îmi schimb tricoul cu unul nou și uscat și plec.
Dacă nu ies din casa asta... nu... ce aveam eu acum o săptămânp era casă. Vila asta goală, atât de goală și pustiită nu e nimic. Nimic. E doar o clădire lipsită de căldură- râd eu în sinea mea nescăpând ironia sorții. Praf și pulbere, botox și verdele crud, murdar al banilor.
Cu scuza că mă duc la poștă să ridic coletul, plec. Nu cunosc drumurile suficient încât să știu unde e poșta dar nu contează, și lor nu le pasă oricum, atâta timp cât sunt acasă până la 7 ca să luăm cina împreună ca familia perfectă pe care nu o mai am.
Drumurile emană febră așa ca îmi găsesesc un loc unde să fiu singură. Stau într-un parc pe o bancă de lemn la umbră cu picioarele la piept și plâng. Nu mă mai pot abține, de când am ajuns vreau să mă descarc și de fiecare dată îmi spun să fiu mai puternică. În câteva secunde sunt în plină criză, lacrimile curg șiroaie pe obraji și apoi se scurg pe tricoul odată uscat.
Ceva lipsește. Ceva foarte important.
Pun mâna pe telefon și formez numărul.
-Dovlecel!
-Mami.. mi se sparge vocea.
-Camelia?Scumpo... plângi cumva?
-Cine plânge? Dă-mi telefonul Cici! Cici!
-Mamo stai oleacă că nu mori dacă aștepți puțin...
Aud sunete distorsionate și după un moment vocea îngrijorată a bunicii, atât de dragă umple telefonul.
-Dovlecel, ce-i cu tini? De ce plânge fata lu bunica? Nu-mi zî că mutu șî cu ștorfulița lui ți-or făcut ceva că mă las de toate șî-i vânez ca pe cocoși!
-Buni, râd și plâng în același timp de modul ei simplu de a gândi, mi dor de matale!
-Auu mititica lu bunica! Și nouă, crede-ne! Las că ne vedem mai oleacă.
-Da, mai oleacă... spun eu copilărește bătând din picior, mai sunt 3 luni! O să mor aici! Dramatizez printre suspine.
-Hai lasă prostiile șî nu mai da apă la șoarcei aiurea că n-o murit nima de dor!
-Bine. Încerc. Ce mai faci matale? Răspund ștergând urmele de lacrimi cu umărul drept.
-O ce să fac, mă cert cu mă-ta că tare grea de cap îi! O ai auzit asta Cecilio!?!
-Ba grea de cap ești matale! Strigă mama supărată.
-N-ai tăcut încă?
Râd cum n-am mai râs de o săptămână. Uit de Iosif și de Aura și stau la taclale cu buni și mai apoi cu mama. Totul ar fi minunat dacă nu aș simți golul ăsta imens în piept, ca și cum ceva foarte important lipsește și nu am idee cum să îl umplu.
Ce mi se întâmplă?