Capitolul 3
Motivele pentru care obișnuiam să urăsc școala erau următoarele: 3% oameni enervanți, 2% profesori, și 95% pentru că nu era Hogwarts, niciodată nu m-am putut decide ce-mi plăcea mai puțin: ora de sport sau proful, așa că le-am amestecat pe ambele în aceeși oală.
Dar acum, acum uram totul. Absolut totul. Uram diminețile când trebuia să mă trezesc mai devreme pentru că Aura nu suporta să mănânce decât la ora 7 fix. Uram orele de sport, pauzele, prânzul în mod special (dovada clară că ceva era serios îneregulă cu mine). Tot. Și ca să fie și mai confuz, ceea ce înainte mi se părea agasant, acum mi se părea analgezic, ca un nurofen atunci când te doare capul.
Spre exemplu, sunetul clopoțelului de obicei semnaliza faptul că iar am întârziat și că urmează să fiu certată, acum era ca o mană venită din cer. Bibleoteca - oază în deșert.
Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost joia trecută când mi-am primit uniforma.
-Camelia, dacă nu îți place ce gătesc poate ar trebui să îți pregătești micul de jun singură de acum înainte. Aura șoptește, scoțându-mă starea din vis; mereu șoptește în ultima vreme. Tratamentul cu botox e ceva ciudat întradevăr.
Aura e a3a soție a lui Iosif. Arată de 30 deși are 25 (încă îmi amintesc reacția buncii Maria când a aflat vârsta noi cuceriri a fostului ei ginere, nu credeam că cineva atât de aspru și riguros poate râde atât de tare) ceea ce o face exact jumătate din vârsta lui Iosif. Părul scurt brunet, mereu tapat, buze pline și ochi... nu știu exact pentru că Aura e una din persoanele acelea cu care rareori se întâmplă să faci contact vizual. De obicei e mult prea ocupată de propria-i persoană ca să mai fie atentă la cei din jur dar data viitoare când minunea o să se întâmple mă voi asigura că rețin. Doar așa, de chestie.
-Credeam că Zâna pregătește mesele. Răspund echidistantă neintenționând să spun nimic cu asta. Un sunet de lingură scăpată teatral pe jos mă anunță că o să urmeze una din diminețile alea.
-Cum îți permiți! Iosif, tu o auzi?!
Ochii cenușii, dureros de familiari, ai tatălui meu ies din ziar pentru câteva secunde, destul cât să pară că îi pasă apoi cu o voce neutră, caracteristică lui, adaugă.
-Camelia, dacă ai terminat poți pleca.
Mă ridic repede, păstrându-mi calmul nespecific personalității mele de obicei vulcanice, neavând neapărat dispoziția necesară să mă cert cu Aura. Poate căldura asta cumplită îmi fură din energie. Urc la mine în cameră îmi iau geanta de școală și plec.
În ciuda dorninței mele de a petrece cât mai puțin timp în Iadul poreclit satiric școală, ajung acolo mai devreme ceea ce înseamna numai o prelungire a torturii.
Încă de săptămâna trecută, de după incidentul cu zidul de mușchi și iubita lui plasticată, toată școala se pare că mă cunoaște. Și nu în modul: Hey, vrei să mergem la un suc după școală? mai mult: Hey, vrei să te bat după școală? Așteptă-mă în parcare sau nu, las că te găsesc eu. Sunt ciudată dacă ultima am gândit-o pe un ton mai vesel decât pe prima? :/
La început am crezut că sunt doar paranoică, adică cui i-ar păsa de o mică provincială, nou venită care habar nu are diferența dintre un Apple4 și Apple5. Unde mai pui că petrece juma din zi în bibleotecă. Ai zice că nimănui...
Urc scările spre oaza mea din infern, fericită că e luni și probabil copiii ăștia sunt mahmuri după un weekend de petreceri așa că nu sunt foarte mulți elevi ajunși încă.
Dacă prietenii de acasă ar știi că eu, Camelia Cara Anghel, petrec atât de mult timp în bibleotecă și mai ales că am ajuns la școală chiar înainte să se sune, probabil m-ar întreba dacă mă ascund de poliție sau ceva de genul ăsta.
Mi-e atât de dor de ei uneori - chiar și de insuportabila de Bianca - încât simt cum bucăți din mine se rup. Aici am impresia că singura persoană care mă place e bibleotecara, o femeie blondă buclată, cu un zâmbet larg și călduros care aparține mai de grabă pe coperta unei reviste decât înconjurată de praf și elevi proscriși care nu au alt loc în care să ascundă.
Și în ciuda diferențelor de gândire dintre noi m-am îndrăgostit de felul ei de a fi din prima.
-Nu știu de ce am facut-o. Pur și simplu m-am enervat că nu puteam să ajung la creangă așa că am sărit. Știam că o să cad și totuși... I-am povestitcea mai stupidă chestie pe care am facut-o vreodată. Am stat două săptămâni cu piciorul în ghips. A fost cumplit, toți prietenii mei de acasă au râs și am crezut că mama o să mă pedepsească pe viață. O împunsătură în piept mă anunță că trebuie să mă opresc să mă mai gândesc la casă dar nu mă pot abține.
-Îți e dor de ei. Andreea mă citește imediat, chiar dacă aceea a fost prima dată când am vorbit cu ea. Dau din cap afirmativ.
-De ce nu ai rămas acasă cu bunica ta? Mă întreabă ea simpatetic.
-Mama zice că e prea bătrână să aibă grijă și de mine așa că a luat-o cu ea în Japonia.
-Tu nu crezi asta? Iscodește ea mai departe. Lucrul ăsta m-ar fi enervat la altcineva.
-Cred că puteam să ne purtăm la fel de bine de grijă una alteia. Lucrurile ar fi stat altfel dacă rămâneam acasă. Dar pe de cealaltă parte înțeleg de ce nu a avut încredere în mine, o persoană care își pierde timpul sărind din copaci e imposibil de a oferii nădejde. Nu?
-Nu neapărat. Mă surpride frumoasa bibleotecară zicând. Ești destul de mare să înțelegi diferența dintre ce e bine și ce e greșit dar ești și destul de tânără să faci ce vrei oricum.
Asta a fost miercuri. De atunci Andreea a devenit un fel de consilier personal oricât de ciudat ar suna asta. Adică ea e o femeie în toată regula, are și un copil de vârsta mea care e și el elev aici ceea ce ar explica de ce mă înțelege atât de bine. Aș vrea ca ea să fie mama mea vitregă.
-Dar uite cine a venit mai devereme. Ce s-a întamplat? Mă întreabă ea de la biroul ei când intru pe ușă.
-Am vrut să dau spargere în școală. Glumesc eu și Andreea râde, după un moment în care cu greu am încercat să par serioasă mă alăur și eu.
-Nu serios, e totul OK?
-Da. Răspund rar, să nu își dea seama de minciună. Andreea și-ar fi dat seama imediat, e foarte ciudat cât de neobișnuit de acute sunt instinctele ei.
-Pentru că vreau să îți fac cunoștiință cu cineva...
-Dacă e cumva un cosmetician să știi că eu chiar nu...
-Camy, nu e un cosmetician. Mă asigură ea râzând. O uite a ajuns, Șerban, aici suntem.
O nu. Doamne spune-mi că e un alt Șerban, accept și unul venit din viitor, te rog!
-A început ploaia? Andreea întreabă matern netezând cu mâna ei părul ud al zeului din fața mea.
Nu pot să cred că el e fiul ei. Nu seamănă deloc. Din toate lucrurile care mi le-a povestit despre fiul ei nicuna nu se potrivește descrierii zidului de mușchi din fața mea.
-Nu, Dee s-a gândit că o să fie amuzant să dea drumul stropitorilor. Răspunsul veni rece și distant. Oare mereu sună așa? Credeam că aia era vocea lui de scenă... în liceul ăsta falsitatea e o modă și toată lumea e în trend.
Toată lumea mai puțin eu care habar nu am să mint cum trebuie și... aparent Șerban.
-Camy, te rog fă cunoștiință cu Șerban. Fiul meu.
Fiul meu. Fiul meu. Fiul meu.
Cum poate fi El fiul ei?
Ochii mei călătoresc de la podeaua de lemn a bibleotecii la cizmele militare ale băiatului dar niciodată mai sus. Am făcut tot ce am putut să îl evit. Parte din motivul pentru care petreceam atât de mult timp la bibleotecă era ca să nu dau de el din nou și să fiu iar în poziția căprioarei prinse în capcană, foarte similară cu cea în care mă aflu acum, de altfel. Enervant de similară chiar.
Inima îmi bătea mai tare ca Jon Snow, nu știam cum să stau dreaptă, simțeam cum palmele îmi transpiră deși de obicei mâinile îmi sunt reci ca gheața, ce e îneregulă cu mine!?
-Hey... Spun eu nerecunoscându-mi propria-mi voce.
-Hey.
-O dar vai ce uitucă sunt, domnul director mi-a cerut folderele astea acum o oră iar eu stau aici... Of. Of.
Poate îmbătrânești. I-aș fi spus eu iar ea ar fi râs cu siguranță, dacă fiul ei, mega arătos și posibil vrăjitor sau ceva de genu, nu ar fi stat la un m distanță.
-Ne vedem la prânz Camy.
-Ne vedem...
Ușa bibleotecii se închide cu un click iar eu rămân singură în bibleotecă cu lupul cel mare și rău.