Mă uit în oglindă și simt că înnebunesc. Cum se presupune că îmi ascund obrazul roșu-mov-albăstrui de băieți? Urmele de pe gât le-am mascat rapid cu o eșarfă ce să nu dea de bănuit nimic, dar fața mea este mult prea inflamată acum ca să poată fi ascunsă așa ușor. Mă dau cu tot fondul de ten pe care îl dețin și cobor de cum termin.
Băieții sunt postați la baza treptelor așa că nu le ia mult să își întrerupă conversația și să se concentreze asupra mea. Jason pare îngrijorat și încep să mă întreb dacă se vede ceva pe fața mea, dar răsuflu ușurată când mă întreabă:
-Ai dormit aseară după toată faza cu...
-Da, stai liniștit, zâmbesc fals.
Atunci Damien pare foarte interesat de chipul meu pe care îl analizează fără jenă.
-Te-ai machiat, remarcă în câteva secunde.
Nu pot să îmi dau seama ceea ce gândește despre asta pentru că este inexpresiv, iar sesizarea este făcută pe un ton neutru. Jason mă studiază și el câteva momente.
-Wow, Violet crește! exclamă el zâmbitor.
Răsuflu ușurată că am scăpat cu atât și încerc să îmi văd de drumul către bucătărie. Dar Damien urcă înspre mine și îmi blochează trecerea. Prinde cu două degete eșarfa și se joacă puțin cu materialul moale.
-Dar Violet nu se machiază, cu atât mai puțin acasă.
Închid ochii și încerc să îmi păstrez calmul. Dacă află Jason despre ce s-a petrecut dimineața asta... va ieși un scandal-monstru, iar tata se va răzbuna și îl va târî în circul lui Bullzovski. Îi deschid rapid când respirația caldă a lui Damien îmi atinge fața. Mă atinge ușor cu degetul arătător pe obrazul drept și nu reacționez nicicum. Dar când procedează la fel cu stângul înghit în sec involuntar și îmi mușc buza în momentul în care degetul său face contact cu pielea mea vătămată. Se uită la mine în ochi, apoi trage cu nervozitate de eșarfa care aterizează într-o secundă pe podea lăsându-mi la vedere gâtul.
-Cine? întreabă pe un ton periculos de calm.
-Eu, să vedeți: am căzut din pat și la contacutul cu podeaua...
-Am zis cine nu ce, Violet! se răstește Damien impunător spre mine. Ai fost acasă în dimineața asta cumva?
Nu mai zic nimic pentru că nu pare că ar putea funcționa vreo minciună. Pare că știe că tata e de vină pentru toate astea.
-El a fost, nu-i așa? Îmi datorezi adevărul, să știi!
Mă simt intimidată de blondul din fața mea. Zâmbetul arogant ce tronează de obicei pe chipul său este înlocuit de buzele strânse și de ochii extrem de serioși. Cutele de pe frunte mă sperie și decid că nu vreau să îl mint. Jason nu mai există în încăpere pentru că nu pot percepe nimic înafara expresiei ucigătoare a lui Damien.
-Da, răspund scurt și nu pot păstra contactul vizual mai mult de atât.
Îmi plec capul și vreau să plâng de nervi că am fost depistată și de frică pentru viitor. Damien mă prinde într-o îmbrățișare de urs și simt că ușor-ușor mă calmez. Jason este derutat, dar nu comentează. Îmi prinde capul între palme și mă forțează să mă uit în ochii săi safirii.
-Asta nu se va mai repeta, ți-o jur!
Seriozitatea cu care o zice mă face să fiu sigură pentru o clipă că totul va fi bine. Coboară, și ca și aseară, pleacă. Se duce după dulciuri ca și acum câteva ore.
Jason mă privește și îl văd că tremură și știu că o face de nervi.
-Îl omor, Vi, îl omor! strigă în liniștea ce s-a lăsat în urma lui Damien.
-Altădată, bine? îl mângâi eu cu blândețe pe obrajii scorojii.
Se încruntă câteva secunde și începe și el propriul studiu. Cu greu îl conving să ne uităm la un serial sau film să ne treacă vremea. După cam o oră Damien revine în bucătărie și așează zgomotos o plasă pe masă. Jason pune pe pauză ceea ce vizionam și îl întreabă pe unde a umblat.
-Am adus plăcintă cu vișine, rostește mândru de achiziția sa.
-Hai să mâncăm, mă bate Jason pe umăr, apoi mă ridică după el.
Caut trei farfurii și pun fiecăruia câte o felie de plăcintă. Ne așezăm și ne delectăm cu desertul în liniște. Calea lui Damien de a consola oamenii este una foarte interesantă și eficientă pentru că pentru câteva clipe îmi permit să uit de tot. Inspir și expir relaxată și îmi imaginez că fiecare zi va fi încărcată de emoții pozitive. Tot visul meu se năruie când un ciocănit în ușă sfarmă atmosfera. Mă ridic înaintea băieților. Deschid cu o oarecare bănuială și nu mică îmi e mirarea când dau peste tata.
-Trebuie să vorbim, îmi spune serios.
Îi fac loc să intre, dar refuză. Îl studiez câteva secunde și îmi pare rău pentru el. Fața sa este acoperită de lovituri puternice, din nas îi curge un firișor subțire de sânge pe bluza murdară, iar ochiul stâng este extrem de umflat. La cum arată știu sigur că nu sunt singurele răni pe care le are. Karma zice ceva din interiorul meu.
-Ți-am greșit extrem de ...
-Da, îl întrerup rapid, acum intră să dezinfectăm rănile alea.
-Nu, nu am nevoie de ajutor, sunt mai puțin dureroase decât par, zâmbește oarecum resemnat.
-Dacă tu arăți așa... ce s-a ales de cei cu care te-ai bătut? îl întreb știindu-i aptitudinile de luptător.
-Ah, nu! Adică a fost ceva amical cu un vechi prieten așa că nu a fost serioasă treaba! Și oricum a fost ceva corect adică am făcut 10 din 10, fiecare a dat de 10 ori în celălalt. Dar mi-am învățat lecția: niciodată nu îți subestima adversarul!
Mi-o spune de parcă i-ar păsa de ceea ce se petrece cu viața mea, de parcă nu el este adverarul.
-Nici o urmă, nici o lovitură... pe toate le-a parat... eu nu am reușit să mă feresc de vreuna...
-Nasol, îi zic neutru și dau să mă retrag când văd că se scormonește în buzunarul de la piept.
Mă lovesc de Damien ce stă de ceva vreme poziționat fix în spatele meu, dar pe care nu l-am sesizat până acum. Zâmbesc subtil fericită că este cineva care m-ar putea susține moral și încerc să îmi redobândesc încrederea în mine și sângele rece. Scoate un plic alb și mi-l întinde.
-Sunt ai tăi pentru ce ai muncit până acum. Îmi pare rău pentru situația asta, rostește el cu o falsitate în voce mascată de capul plecat în pământ.
Iau banii și mă gândesc să îi dau celui căruia îi erau destinați de la bun început. Îl mai studiez odată înainte să plece și nu pot să îmi reprim sentimentul sadic de mulțumire: cineva m-a răzbunat fără să își dea seama. Karma, șoptesc răutăcios și mă simt prost mai apoi.
Rămân în pragul ușii până Damien mă trage în casă. Mă uit la el și îi întind plicul, dar se uită atât de urât la mine încât am impresia că mă va ucide.
-Nu mă jigni în halul ăsta, nu mă subestima și nici pe tine, îmi răspune Damien fiind concentrat în totalitate asupra mea. Ai muncit pentru ei, nu-i irosi inutil.
-Dar nu este corect...
Încerc să îi explic, dar îmi face semn să încetez. Jason asistă la scena din fața sa fără să spună vreun cuvânt. Îmi înghit cuvintele și nu pot fi decât recunoscătoare pentru toate lunile astea în care m-a ajutat necondiționat și nu mă interesează că a făcut-o în numele lui Patrik sau al său, căci am un loc unde să pot locui și o gazdă pe măsură. Încerc să las emoțiile la o parte și să mă redresez însă îmi iese un suspin din străfundul pieptului: totul va fi bine.
-Cred că ai nevoie de puțină odihnă, mă atinge Jason pe umăr și încearcă să mă expedieze din hol înspre camere.
-Da, cam ai dreptate... Mă retrag.
Totul s-a petrecut atât de rapid în ultimele câteva ore! Și pe lângă toate câte sunt m-am mai și trezit logodită peste noapte cu toate că, într-adevăr, inelul este dintr-un fel de plastic. Urc rapid la etaj și mă opresc doar când patul mă îmbie să stau în el. Închid ochii pentru câteva clipe și întind mâna după telefon să pun niște muzică de fundal. Rahat! Pufăi când realizez că l-am uitat în bucătărie. Mă strecor ușor pe ușă să nu îi deranjez pe băieții angrenați într-o conversație, dar mă opresc pe prima treaptă când aud ce se vorbește.
-Deci cum? Jason îl atacă pe Damien.
Cei doi stau în mojlocul holului: Jason este cu mâinile în șolduri, iar Damien are o poziție defensivă.
-Cum ce? surâde Damien către el.
Sunt sigură că se amuză pe seama lui Jason ce își păstrează seriozitatea.
-Cum ai reușit să te controlezi să nu îl omori? se uită verișorul meu admirativ către prietenul său.
-Nu stiu despre ce vorbești...
-Oh, ba bine că nu! Tu crezi că mă duci de nas? Știm amândoi mai bine cine este "prietenul" care l-a bătut.
Îmi mușc buza încercând să nu râd: Damien și bătaia! Pfff... este tatăl meu antagonistul din viața mea, dar slab și neajutorat încât să fie în halul acela de bătut.. nu. În plus, Damien este înalt și atât. Cu atitudinea sa tocilărească nu i-ar ajunge nici la brâu tatei.
-Mai încet să nu ne audă Violet, se răstește la Jason.
-Aha, deci recunoști că tu ai fost!
-Bine, dar acum taci că dacă ne aude e doar vina ta! Jur că te pocnesc dacă discuția asta este auzită!
-Da, da, bine acum detaliază tot! îl repezește Jason curios. Unde l-ai găsit?
-Acasă.
-Și ce i-ai zis?
-Păi i-am zis că îl voi bate și mi-a zâmbit. Nu m-a luat în serios, greșeala lui. Și să știi că am fost corect, chiar am jucat 10/10! Deci nu poți spune că am abuzat de putere.
-Eu îl omoram, îl omoram!
-Păi dacă îl omorai nu tot Violet suferea după? Ba da.
-Da și asta e o chestie... dar furia simțită și repulsia față de el probabil ar fi învins și gândul la suferința ei. Cred că l-aș fi sufocat cel mai probabil...
-Ok, gata, acum să ne calmăm și să vedem ce facem dacă se repetă în viitor comportamentul acesta, îl oprește Damien pe Jason când are de gând să se piardă în detalii.
-Îl ucidem, spune nonșalant verișorul meu.
Îmi astup rapid gura să nu cumva să râd de imaginația sa bogată și să îmi pun în pericol locul de veghe.
-Da și ajungem la pușcărie, nu? Atunci chiar o să îți poți ajuta necondiționat verișoara... să moară de nervi.
-Eh, vedem noi cum o aranjăm... Acum: tu chiar nu ai nici o formă de rană pe tine? Adică să fim serioși, unchiul meu este un luptător excelent...
-Nu mă subestima, îl bate Damien pe umăr și îl ia pe după ceafă. Haide să ne îndopăm cu nenorocita de plăcintă neterminată.
Amândoi se pregătesc să plece în bucătărie, de unde telefonul meu începe să sune. Se uită unul la altul și realizează că este al meu. Instinctiv se uită înspre etaj și sunt descoperită. Mă fac cât de mică pot și flutur timid din mână.
-Cât ai auzit? se interesează Jason.
-Tot și de asta am ceva de...
Nu apuc să continui să îmi exprim convingerile căci pumnul lui Damien prinde viață și se lipește de obrazul lui Jason ținându-și promisiunea făcută în caz că îi aud. Înghit în sec în timp ce victima râde de cele petrecute, pesemne că nu îl doare.
-Deci este adevărat? Tu ești cel care l-a înfruntat pe tata? mă uit la Damien curioasă când ajung la trei pași de el.
-Normal că el! se uită Jason la mine parcă jignit că nu îi acord încrederea mea totală.
-Și ești bine? Nu te ducem la spital?
Nu îi aștept răspunsul. Mă duc mai aproape de el și încep să îi ating fața cu degetul așa cum a făcut el cu mine dimineața aceasta. Îl lovesc ușor sub privirea sa și văd cum ține aerul în el. Îl intimidez? Trec mai departe și anume la brațe, apoi pe spate și mă întrerup când simt cum cineva îmi respiră direct în ureche.
-Realizezi că îl pipăi pe tot corpul, nu? șoptește Jason ca să nu mă facă mai tare de râs în fața prietenului său.
Mă retrag brusc în hohotele de râs ale lui Damien și simt cum înroșesc instant, dar la fel de repede mă și potolesc. Mă uit la el cu un nou sentiment ce mă copleșește și nu șiu dacă este respectul sau admirația față de Damien ce rămâne mereu o enigmă pentru mine. Nu știu dacă ar fi adecvat să îi mulțumesc sau să îi spun ce mult contează pentru mine gestul său puțin cam brutal.
-Nu trebuie să zici nimic, mă salvează ca de obicei Jason.
Tac. Îl studiez din nou și zâmbesc. Cum poate tipul super tocilar să îmi bată tatăl?
-Dar de unde știi tu totuși să te lupți? îmi scapă întrebarea.
-Odată am filmat un film de acțiune, râde el în continuare. Nu pot uita vreodată puținele mișcări învățate acolo. În plus, tatăl meu mereu mă stresa pe ideea că auto apărarea este sfântă. Poate ți-ar folosi și ție.
-Poate... și cred că și stiu pe cine voi bate la cap pe tema asta, zic gândindu-mă la K.J.
De data aceasta telefonul ce ucide liniștea este al lui Damien. Se retrage într-un colț timp în care eu mă hlizesc la obrazul inflamat al lui Jason. Se uită o secundă la noi pentru o secundă apoi închide apelul.
-Tocmai m-au sunat de la teatru. Am primit o ofertă de două luni pentru a juca piesa în SUA.
-Și? Sper că ai acceptat! urlu la el instant.
-Bineînțeles!
-Asta este minunat! Trebuie băut pentru asta, exclamă Jason în extaz.
-Și trebuie să plec chiar de mâine, zâmbește fericit Damien.
Îi sclipesc ochii. Poate atunci a fost momentul în care m-am convins că el chiar este actor. O plecare în state i-ar aduce mii de oportunități viitoare și mă bucur enorm pentru asta și totuși mă simt anxioasă de parcă odată cu plecarea sa temporară nimic nu va mai fi la fel. Și nici nu a mai fost. Totul s-a schimbat.