KENDRICK JONES
Răni și suflet răpuns de durere.
Într-un fel sau altul, am acceptat să iau parte la gluma lui Margot și a prietenelor ei, dar am preferat să privesc totul de la distanță, dorind ca Tegan să nu mă vadă. Farsa asta nu este una deloc frumoasă, iar faptul că șatena are un suflet sensibil și a trecut prin atâtea lucruri rele, este un alt dezavantaj de a fi supusă unor jocuri idioate. Tocmai îmi începusem de curând planul și nu-mi doresc sub nicio formă s-o dau în bară atât de repede, așa că voi încerca pe cât mi-e posibil să-mi iasă planurile, încât să-mi pot atinge scopul. Aflându-mă acum într-un colț mai retras, nu pot să disting reacția pe care o are aceasta la vederea tinerei superbe postate în fața ușii, dar la cum o cunosc eu, tot ce pot știi este că, extazul devine agonie pentru ea. În curând o să urască lucrurile ce-o fac fericită și o să le iubească pe cele ce-o vor face să sufere pe ea sau restul. Pentru că da, am avertizat-o de asta și o voi avertiza mereu.
— Ăăm... ce cauți aici? îi aud vocea frumoasă și ridică puțin din buze, dar revin cu picioarele pe pământ atunci când, sub acea voce frumoasă, se ascunde frica și dezamăgirea.
— Eu ce caut? Tu ce cauți aici, cântăreațo? îi răspunde prin două întrebări Margot și exact cum mă așteptam, aceasta râde de sărmana fată.
— Rico mi-a spus..., începe din nou și aș da orice să-i pot vedea chipul în acest moment.
Glasul său e ușor neutru, iar în sufletul meu simt o timorare.
— Rico! strigă și nu o lasă să termine, idiotul trecând pe lângă mine ca să poată merge spre cele două, exact ca în planul pus la cale de către mine, Margot și ceilalți.
Idiotul de Rico, Mico sau Tico — sau cum l-o chema —, pare destul de neajutorat, nebăgat în seamă sau cel mai mult, nepopular. Știind și văzând destul de bine că el se înțelege binișor cu viitoarea mea verișoară vitregă, mi-a venit ideea aceasta în minte. Într-o pauză, când era singur și cânta la chitara lui tâmpită — la fel ca el —, l-am oprit din activitate și i-am oferit șansa de a deveni din nou popular, asta dacă, bineînțeles, o va umilii puțin pe grăsuță. O urmă de ezitare se citise în momentul respectiv în ochii săi de un ciocolatiu. Analizase cuvintele, alegând să-și trădeze unica prietenă pentru popularitatea ce i-a fost luată fulgerător de sub mâinile sale.
— Aici erai, iubire! țopăie fericită Margot spre Rico, sărutându-l pe buze, reușind să îmi ivesc măcar puțin capul.
Rico pare să-și joace bine rolul, iar faptul că poartă doar un prosop în jurul taliei, o face pe virginica de Tegan să înghită în sec. Rânjesc la imaginea procesului de distrugere a așa zisei prietenii dintre cei doi, căci în sfârșit, voi avea o cale liberă înspre ea. Sărutul dintre cei doi pare să-i fi dat dureri de cap, căci picioarele încep să-i tremure, iar buzele se mișcă și se dezlipesc încet una de cealaltă, dar niciun sunet nu iese printre ele. Parker — cel mai bun prieten al meu — scoate un mic râset și îi dau un cot în coaste, făcându-l să-și închidă gura pentru un moment, dar nu și zâmbetul tâmpit de pe față.
— De ce ai venit aici, Tegan? Parcă ți-am spus clar să nu mă mai cauți, vorbește acum brunetul și exact cum mă așteptam, confuzia apare din senin pe chipul angelic al lui Tegan.
E așa de drăguță când se încruntă...
Oh, fir-ar!
— Rico, ce naiba? înjură mai timid și scoate un râset batjocoritor. Tu mi-ai spus clar că o să dai un mic concert cu trupa în curtea din spate a casei tale, iar acum, pare că tu dădeai un concert privat pentru ea, accentuează ultimul cuvânt, referindu-se la blonda naturală ce încă stă acolo, fără a-și reține zâmbetul drăcos.
— Ai înțeles greșit, grăsuțo! Cară-te mai repede de aici, nu am nevoie de plângăcioase!
Duritatea cu care acesta a rostit cuvintele — sau teatrul executat perfect, am putea zice —, nu au lovit-o îndeajuns de tare pe ea, lăsând la vedere o aură a unei fete mult mai puternice, deși sufletul plânge, iar inima se sfârșie pe dinăuntru, sentimentele ei pentru brunet distrugându-se. Ar trebui să-mi pară rău pentru asta, însă nici pe departe. Cât timp reușesc să-l elimin de prin preajmă pe argentinian, e tot ce mă interesează.
— Fie, am să mă car! strigă puțin mai încet și strâmbă din nas. Dar nu am să plec pentru că mi-o ceri tu, ci pentru că mi-am irosit timpul și mintea gândindu-mă că am, în sfârșit, un prieten adevărat, continuă și vocea îi devine subțire, parcă pregătindu-se să plângă.
Am spus deja că puterea e doar de fațadă, iar sufletul începe să-i preia controlul.
— Bine, Gomez! țipă Parker și se ivește împreună cu restul celor invitați, fiind amuzați de mama focului.
— Felicitări! mai adaugă șatena și surâde ironică. Acum ești din nou cu grupul tău de ratați populari. Poți să-ți bați joc de mine din nou, dar amintirea clipelor petrecute împreună o să te bântuie în continuare, o spune de parcă cei doi s-ar fi despărțit.
Este puțin amuzant, căci cei doi nu au avut vreun moment frumos împreună, dar probabil o spune pentru că au fost destul de apropiați în ultimele zile.
Continui să stau ascuns după acel perete și să privesc doar pe jumătate scena ce se derulează în continuare. Următorul punct al planului este să fie umilită prin căderea unei găleți pline cu smoală sau vopsea roșie, iar palmele încep să îmi dea mâncărimi, pesemne că ar trebui să merg și să opresc asta. Parker apasă pe un buton de pe o telecomandă micuță, aceasta declanșând căderea cutiei de cinci litri cu vopsea sângerie direct pe capul lui Tegan, distrugându-i părul ușor buclat la vârfuri, dar și strălucirea sa. Majoritatea continuă să se amuze de situația în care se află, pe când Rico se preface că râde, deși ar da orice să plângă de supărare — pentru faptul că a pierdut-o pe tipa pe care o place. Sau doar pentru că e un așa mare dobitoc.
Pare că încă nu-i vine a crede de cele întâmplate, încât își duce mâinile înspre cap și atinge locurile prin care vopseaua se revarsă în continuare. Îmi apropii capul ca să văd mai bine asta, dar ceva parcă se rupe în sufletul meu să o văd în asemenea hal.
Fii tare, Kendrick, nu lăsa o pușlamauă să-ți invadeze mintea și nici să pătrundă în sufletul tău întunecat.
— M-am săturat de voi toți! cedează într-un final, lăsând ca lacrimile să-i acopere chipul, abia observându-se din cauza vopselei ce se prelinge și pe față.
Dumnezeule!
O ia la fugă din făța ușii, fugind unde o vedea cu ochii. De fapt, doar acasă poate să fugă, căci nimeni n-ar adăposti o adolescentă plină de vopsea, nici din milă. Oamenii din cartierele acestea ale Boston-ului sunt niște bogați insensibili. Ies pe ușa din spate a casei și îmi continui planul, dorind să fac pe bunul samaritean. Nu am stat să mai privesc cum ceilalți se amuză, iar Rico scoate fum pe nări de nervi. Vântul începe să-și facă simțită prezența din ce în ce mai tare, făcându-mă să-mi trag gluga pe cap. Alerg și eu pe drumul pustiu al străzii, sperând că am s-o găsesc pe Tegan pe undeva, prin zonă, nu departe de mine. Când sesisez nu la mare distanță o siluetă ușor pronunțată și ageră prin modul în care se pune să alerge, o iau mai tare la fugă și reușeșc să o prind din urmă.
— Halloween-ul a trecut de vreo cinsprezece zile, tu încă îl sărbătorești? fac o glumă despre roșul proeminent ce i se întinde de pe cap până pe haine, apoi până jos, continuând să alerg, ca și cum sunt prin zonă pentru jogging.
— Tu ce naiba cauți aici? își șterge repede lacrimile ca să nu le văd eu și folosește din nou o înjurătură minoră.
— Alergam prin zonă și te-am recunoscut după hainele tale. Bine, aproape te-am recunoscut. Vopseaua aia m-a făcut să te consider un clovn, mai fac o glumă și își dă ochii peste cap, trecând ca un taifun pe lângă mine. Oho, Jackie Chan, mai ușor! o prind din urmă și îmi înfășor un braț în jurul taliei sale, aducând-o mai aproape de mine.
Pentru un moment, simt ceva puternic ce mă leagă de ea, dar îmi retrag instant mâna de pe talia ei, aceasta căzând din neatenție, aproape pe jos. Trebuie să o fac neapărat cât mai repede să se îndrăgostească de mine, dar în același timp să iubească și drama. Am mare nevoie de banii acestei familii și, odată ce mama intră în familia Hayes, am sa reușesc să obțin măcar partea din averea lui Daniel.
— Lasă-mă să te ajut să mergi până acasă, vopseaua asta devine din ce în ce mai stabilă pe haine și păr, fiind greu de dat jos, îmi folosesc toate cunoștințele mele teatrale, aceasta doar aprobând, semn că mi-a mers de minune.
Nu îmi adresează alte întrebări și nici despre faptul că am asistat la acel plan, deoarece am stat bine pitit, încât să cad bine în fața ei.
— De ce ești atât de bun cu mine? Acum câteva zile îți doreai să mă vezi ca și moartă, iar acum..., o opresc din vorbit, atrăgându-i atenția printr-o privire serioasă.
— Lasă lucrurile așa cum sunt, mă refer la întrebarea ei și mergem paralel spre casă. Cine ți-a făcut asta? fac pe neștiutorul.
Din tăcerea sa, sesizez că ezită să-mi răspundă întrebării, mărind din ce în ce mai tare pașii pe care îi face către casă. Rămân destul de tare în urmă, iar un râs silențios îmi scapă, deoarece n-ai cum să nu o faci la cât de prostuță este. De după plopii cei mari ce adăpostesc multe locuințe, casa familiei Hayes se zărește, iar Tegan ezită să se oprească sau să se uite în urma sa. Când deschide portița cea mică din spatele casei, intră pe ea și se îndreaptă destul de țanțoșă către ușa casei, pe care o deschide și o închide, trântind-o în urma ei. Înainte să intru și eu, îi văd pe Tommy și Mason jucându-se afară, în nisip, ceea ce mă face să mă opresc și să merg direct spre cei doi frățiori.
— Tommy, vrei să răcești? Nu mai este vremea de purtat bluze subțiri, îl dădăcesc ca un părinte, acesta dându-și ochii peste cap, în timp ce construiește un castel de nisip.
— Nu mi-e frig, se plânge copilașul de cinci ani, punând mâinile în sân, având o față bosumflată. Bine, poate mi-e puțin, arată cu două degețele spațiul dintre ele, zâmbind adorabil cu dinții săi ce încep să crească, unii dintre ei lipsind.
— Du-te și ia-ți o bluză mai groasă și o vestă peste, zâmbesc și eu, bătându-l pe cap atunci când se ridică de jos, scuturându-se de nisip. Ah! Și nu uita și de o căciulă, vântul a început să bată mai tare.
— Bine că nu mă pui să mă îmbrac precum un Yeti! se rățoiește acum la mine, făcându-mă să pufnesc în râs.
— Pune-mă la încercare, piciule! râd și îi mai stric încă o dată părul blond spre șaten.
— De ce era plină Tegan de vopsea roșie? mă-ntreabă Mason când Tommy pleacă înăuntru. Părea și tristă, nici nu s-a uitat spre noi, chiar dacă ne-a auzit vorbind aici.
— Nu încerca să înțelegi femeile, îi dau un sfat și îl bat pe umăr.
Chiar dacă nu i-am dat un răspuns lui Mason la întrebarea pe care el mi-a adresat-o, este destul de mare încât să priceapă și singur unele lucruri. Tata l-a iubit pe Mason mai mult decât ne-a iubit pe mine, Rena sau Carter. Ieșeau la pescuit, la vânat, mergeau după lemne, după bradul de Crăciun, și lista ar putea continua. Deși toți eram copiii lui, el și mama aveau preferați. Acum, mama nu mai are. Ne iubește pe fiecare, suntem tot ce i-a mai rămas. Îi aducem aminte de el în fiecare zi, noi suntem elementul ce face conexiunea dintre cei doi.
— Ai dreptate. Femeile sunt ciudate, dar superbe. Mi-am găsit și eu o gagică, îmi face cu ochiul și îmi vine să râd la afirmația sa.
— Lasă fetele, crește și după vei avea timp și de ele. Până atunci, joacă-te aici la nisip, cu Tommy.
Îmi închei monologul de frate mai mare și intru în casă, nepăsându-mi că nu m-am șters de covorul situat la intrare. Aveam brusc un chef de a le teroriza pe sărmanele slujitoare ale acestei familii, dar nu ar trebui să fac asta. Mama a fost o menajeră amărâtă în casa asta. Niciodată nu am mai avut servitori, iar peste câteva zile urma ca mama și Daniel să se căsătorească, devenind oficial frate cu Heather și verișor cu Tegan, așa că voi putea să le dau și eu ordine, nu doar ei. Trec de sufragerie, urcând scările și traversând holul cel lung până la camera mea. Ușa camerei lui Tegan este puțin întredeschisă, dându-mi oportunitatea de a vedea ceea ce face acum.
Se plimbă de colo-colo prin cameră și are telefonul poziționat la ureche. Fața sa e acum asemeni culorii vopselei și din ce observ, e clar că cealaltă persoană de la capătul apelului a iritat-o.
— Nu mă interesează. Lasă-mă în pace de acum încolo, Rico! țipă nervoasă în mobil și e pe punctul să se întoarcă cu privirea spre mine, dar lacrimile o fac să renunțe, așezându-se jos, cu spatele lipit de pat.
Zâmbesc ca un nebun, adorând să o văd în postura aceasta, dar deja devine enervant să tot vezi că se plânge atâta. Într-un fel, poate n-ar trebui să mă iau de ea și de faptul că plânge — mai ales că și eu am fost la fel de plângăcios ca aceasta —, însă are nevoie ca cineva să-i arate cât de minunată este drama. Iar eu sunt cel mai bun mentor în acest caz.
Ceea ce numesc eu „a iubi drama", se referă la a-ți plăcea să-i vezi pe alții suferind. Când ție ți se întâmplă ceva nesăbuit, să fii perplex și să nu pui suflet.
***
Noaptea a trecut repede pentru mine. Am privit mai mult pe geam decât am dormit, deoarece nu-mi găseam liniștea interioară, iar nedumerirea pusese stăpânire. Am stat și m-am gândit la noua viață pe care o voi avea aici, alături de o altă familie, care încă mi-e necunoscută. Poate că judec greșit, dar e o familie cu o mie și-o sută de ifose, dar și cu un cont bancar monstros de mare. Mă simt ca un materialist dement, dar vreau tot ce este mai bun pentru frații mei, iar ei au nevoie de fericire, chiar dacă fericirea la care mă gândesc eu nu vine din suflet sau din fapte, ci dintr-un lucru material. M-am săturat ca bunăstarea lor să conteze doar într-o pâine sau un fursec pe care îl ciuguleam de pe la alții, de la cantină. Merită să meargă toți la școală, fără să mai studieze acasă ajutați de mine și Rena.
Am decis să iau micul dejun alături de întreaga familie Hayes, deoarece în ultima vreme, corpul și imunitatea îmi sunt slăbite. M-am obișnuit să-mi pun pe primul loc familia, iar de mine să nu mai țin cont. Am devenit destul de anemic, mâncând o singură dată pe zi și în rest să consum apă. Nu e un ritual util pentru nimeni, asta doar dacă vrei să te îmbolnăvești mai repede. Sau să mori.
— Carter, Tommy și Mason vor merge la școală de acum încolo.
Aruncă această bombă Daniel, mama și cu mine suntem destul de uimiți, încât starea ni se schimbă subit în fericire. Dintre noi cinci, mama a trebuit să facă cumva și să ne poată da la școală, dar numai pe doi dintre noi toți. Fiind și cei mai mari, luase hotărârea să nu ne spulbere visele pe ultimele sute de metri înainte de absolvirea celor doisprezece ani, așa că le-a întrerupt studiile de la școală lor. Au fost necăjiți, confuzi, dar au înțeles că, odată ce tata s-a stins, mama nu a mai avut suficiente venituri pentru toate treburile casnice și mofturile noastre. Rena și cu mine ne-am străduit să-i învățăm acasă, să facem cu ei lecții. Unica dorință a celei ce ne-a născut și merită aplauze din parte tuturor, a fost să ne creeze un mediu blajin, să ne vadă peste ani acolo unde aspirăm cu toții. Iar acum, viitorul său soț și tată, a crescut în ochii mei. Nu destul cât să mă facă să-mi schimb decizia despre el, dar pentru început, e în regulă.
— Vorbiți serios? Doamne! Merg la mai multe puicuțe de clasa a patra! intervine entuziasmat Mason, în timp ce radiază de fericire.
Latura sa glumeață și ușor gagicară începe să-mi dea dureri mari de cap. Sigur în scurt timp vor începe toți să dea vina pe mine.
— Kendrick! îmi rostesc ceilalți frați și mama numele, de parcă tocmai ce am comis ceva necugetat.
Exact despre ce vorbeam.
— Nu am făcut nimic, mă uit nevinovat spre toți cei aflați la masă, exceptând-o pe Tegan, care lipsește. Mason și cu mine gândim la fel, asta nu înseamnă că eu i-am băgat în cap ideea că e mișto să faci pe Casanovaul.
— Băieți, vă rog să încetați. Nu mai suntem la vechea noastră casă, intervine și mama, ezitând să mă privească. Îți mulțumesc mult, dragul meu. Copiii sunt entuziasmați de ideea că, în sfârșit, vor merge la o școală normală. Kendrick și cu Rena s-au ocupat de ei și au încercat să-i facă să nu piardă nimic.
— Un gest foarte frumos din partea lor, intervine și mama șatenei, zâmbind. Dar pentru a fi la zi și în clasa în care ar trebui, sunt nevoiți să dea un examen de capacitate. Doar Mason și Carter, Tommy e la grădiniță și nu i se cere nimic.
Chiar dacă mama nu mă privește în ochi, tot pot să văd cu câtă reținere se abține să nu-mi spună ceva. Ieri, când am purtat o discuție cu ea, era la fel de retrasă ca acum față de mine, probabil a deranjat-o felul în care am vorbit acum câteva zile, când mi-am spus părerea despre Daniel, ceea ce presa scrie despre el de când nevasta lui e în mormânt.
— O să dispuneți de toate condițiile necesare, toți cinci, face referire viitorul meu tată vitreg, la noi toți.
— Vă mulțumim mult! vorbește în numele nostru Rena, zâmbind și acordându-i o îmbrățișare lui Daniel. Vă mulțumesc și vouă, doamnă Evangelaine, v-ați omorât din timp ajutându-mă pe mine și sora mea cu o nouă coleție de haine.
Îmi amintesc de ultima dată când Rena și-a cumpărat o bluză sau o pereche de pantaloni, a fost cu vreo doi ani în urmă, încât acum, abia dacă mai intră pe ea. Corpul său se dezvoltă în continuare, iar veșmintele noastre au devenit uzate și majoritatea ne priveau în primele dăți ale noastre la liceu, cu un oarecare dezgust și amuzament.
— Nu ai de ce să-mi mulțumești. A fost plăcerea mea, zâmbește cu sinceritate mama grăsuței. Vă rog să-mi iertați fiica și soțul, Robert a fost nevoit să plece cu afacerile în Italia, iar Tegan nu s-a trezit încă.
— Probabil încă se smiorcăie după tipul ăla, Croco sau Rico, cum l-o chema, intervine Heather și vorbește cu aciditate, mătușa ei privind-o cu răutate.
— Heather, te rog..., se bagă și tatăl ei, destul de enervat de răutatea fiicei sale.
Confuz în privința lipsei sale, mă ridic instant de la masă fără să-mi mai continui mâncatul și fără să mai spun nimic. Urc scările și mă reped spre ușa camerei lui Tegan, auzindu-i vocea mamei prin care își cere scuze pentru plecarea mea bruscă. Îmi dau ochii peste cap și îmi lipesc urechea de lemn, în speranța că aș putea să o aud pe ea, sau măcar respirația sa în timp ce doarme profund. Nu se aude nimic, așa că apăs încet pe clanța ușii sale și intru înăuntru, apa de la duș începe să se audă mai tare de aici, semn că ea se află acolo. Deși nu sunt un pervers notoriu, instinctul mă îndeamnă să deschid ușa băii. Pătrund mai întâi în camera sa și nu apuc să mă uit la ceea ce se află pe aici, căci gândul la o șatenă frumoasă și inocentă m-a acaparat. Și cu mici ezitări, fac asta. Mă decid să înaintez în intimitatea sa.
Deschid ușa băii încet și tot ce pot să observ, este un spate gol. Nu are formele pe care le au alte fete, ea are formele sale naturale, cu care a fost înzestrată de mică. Îi analizez din ce în ce mai tare corpul, ochii mei aterizând pe scrisul de pe umărul drept. O consideram o fată cuminte, dar acum, descopăr că are secrete. Coborând cu privirea pe șira spinării, pot observa zgârieturi lungi și destul de vizibile prin aburii cabinei de duș. Imaginea asta îmi dă fiori și trezește în mine doar nedumeriri. Își mișcă acum corpul mai tare, trezindu-mă din gânduri și din fanteziile care sunt mult prea năucitoare pentru mine. Am judecat-o greșit. De fapt toți am făcut-o. Nu este deloc plinuță, este chiar frumoasă și corpul deși nu-i e tras prin inel, e ea însăși și asta face diferența.
E ciudat pentru că atunci când purtase rochia aceea metalizată, zgârieturile de pe trupul său și mai ales de pe picioare nu erau vizibile. Se întâmplă ceva cu ea și chiar dacă toți am tratat-o ca naiba, nu vrem să se ajungă la ceva urât.
Închid ușa înapoi la loc, priveliștea frumoasă terminându-se repede. Mă așez pe pat și aștept să iasă din baie — acum că apa nu se mai aude curgând. Clanța scoate un zgomot micuț și subțire atunci când este apăsată cu putere și se deschide acum pe larg. Tegan iese într-un halat alb de la baie și încremenește în tocul ușii, dar continuă să-mi analizeze fiecare gest pe care îl fac. Îmi mut ochii pentru a doua oară pe micile zgârieturi de pe gambe și constat că sunt asemeni unor tăieturi cu lama.
Mila aia din mine începe să iasă la iveală, iar în fața ei nu vreau să fiu slab.
— Pot să știu și eu ce cauți în camera mea fără permisiune? mă interoghează, strângând mai tare cordonul halatului.
— Pot să știu și eu de unde naiba ai acele zgârieturi? îi răspund printr-o altă întrebare, mârâind nervos.
— Poți să pleci, te rog? continuă acest joc plin cu întrebări.
— Nu până nu-mi spui ce este cu acele zgârieturi și cu tatuajul de pe spatele tău.
Încremenește din ce în ce mai tare, ridicând mâna și așezând-o pe spate, parcă nevenindu-i să creadă că știu despre acel scris cu cerneală permanentă de pe omoplat. Eu nu am tatuaje. Sunt genul de persoană care nu și-ar da banii pe așa ceva, nici nu și-ar permite.