Ziua 2003
,,Amissa este singura planetă știută din întregul ecosistem care poate deține viață. De-al lungul anilor, poporul meu a rămas specia cea mai predominantă de pe suprafața acesteia.
Însă, ca-n orice poveste, mereu există și un sfârșit."
,,Aceasta este înregistrarea distrugerii rasei mele."
Sunt o amissiană, una dintre puținele din neamul meu, trimisă-n încercarea disperată de-a căuta o planetă capabilă să mențină viața. Fosta mea casă suferă de pe urma cauzelor naturale provocate de suprapopulația de pe aceasta, cât și schimbările bruște de climă.
90% din semenii mei trăiesc în condiții inumane.
Nu avem apă potabilă, nu avem aer respirabil, nici mâncare. Planeta mea moare.
Nava mea este mică și rapidă, construită în graba provocată de teama morții ce-și făcea simțită prezența. Ca un animal demonic se furișa și ataca când te așteptai cel mai puțin. Am o stație radio, pe care am grijă să o verific de apeluri sau mesaje la fiecare 23,14 de secunde, însă de fiecare dată rămâne tăcută.
Am grijă să-mi trimit raportul spațial și locația în fiecare zi, însă, nu primesc niciodată un răspuns. N-am primit nici măcar în prima zi de călătorie.
Ziua 2018
,,Corporațiunea Novum și-a luat angajamentul de-a crea mașinăriile necesare prevederii acestor catastrofe, androizii lor asigurându-se că orice neorânduială este aspru pedepsită."
Uneori mă simt singură pe mica navă, unica companie de care am parte fiind Arradeth, o fată cu pielea de un albastru mai întunecat decât orice atingere a soarelui. Îmi amintea de bolta cerului nostru bolnav, care parcă ajunsese să expire fum în loc de oxigen. Părul îl avea prin în dreduri, ca mine de altfel.
Țin minte că în primele zile la bordul navei mele, eram atât de măcinată de frica de a eșua, încât nici nu i-am remarcat prezența. Dar Arradeth nu mi-a zis nimic, de fapt, niciodată n-a spus, însă simpla ei prezența mă liniștea.
Ziua 2100
,,Odată cu inventarea acestora, lumea are și mai mult de suferit. Forța de muncă a unui muncitor inferior nu mai este necesară. Alte suflete moarte."
N-am conștientizat din prima, sau poate am refuzat s-o cred.
Sunt ferm convinsă că nimeni n-a supraviețuit în negura vidului.
Cât despre planetă mea? E moartă.
Ascult liniștea vidului și mă gândesc c-am murit. Cum de-i posibil ca totul să fie atât de tăcut pe lângă o persoană cu mintea atât de gălăgioasă?
Strigătul meu rostește numele lui Arradeth, dar nu răspunde. O caut prin toată nava, însă nici urmă de ea. Parcă se evaporase.
Mă împleticesc spre toaletă și îi văd chipul, cearcănele amestecândui-se cu pielea închisă. E reflexia mea din oglindă, Arradeth fiind doar o iluzie în tot acest timp.
Sirena și luminile roșii se activează, iar în aer răsuflă țipătul pericolului. Nava este atacă de un Vierme galactic. Nu reacționez, sunt la mila lui, în timp ce tentaculele sale îmi cuprind nava în îmbrățișarea morții.
Sunt cu adevărat ultima amissiană.