H A N E U L
Mi-am deschis ochii greoi și am privit direct spre cer. Cerul deja începea să capete o culoare albăstruie din ce în ce mai deschidă din cauza apariției soarelui. Stele au pălit de mult în fața strălucirii soarelui.
Mă sprijineam de un tomberon de gunoi, întrucât ăsta e locul unde m-am prăbușit și nu am mai reușit să mă ridic.
Mi-am pus mâna pe peretele de cărămidă din drepta mea și, sprijinindu-mă de acesta, m-am ridicat de jos în câteva secunde. Mi-am scuturat hainele de praf și am ieșit sfioasă de pe aleea unde înnoptasem. Frigul începea să se fie din ce în ce mai de nesuportat, iar eu căutam locul în care razele soarelui băteau cel mai bine. M-am așezat în fața unei vitrine în care erau așezate diferite obiecte vechi.
Dușul de lumină sub care stăteam a reușit să mă mai încălzească, însă tot frig îmi era.
Și nu aveam de ce să mă mir.
Era deja dimineața unei zile de septembrie, frigul nu era ceva anormal nici pentru o dimineața de august, dar pentru una de septembrie.
Priveam către cer cum culoarea sa se deschidea din ce în ce mai mult, iar lumea începea să își facă prezența pe străduțe sau în stații de autobuz.
Am privit spre stânga și am văzut o mamă cu doi copii cum le așeza ghiozdănelele în spate și îi săruta pe frunte.
Privesc spre drepta și vad un băiat care aleargă și se apropie din ce în e mai tare de mine. Seamănă cu Jin. Băiatul se apropia din ce în e mai repede, părul său zbura în toate direcțiile și îi intra în ochi, atunci am realizat că e chiar Jin.
Am luat-o la fugă.
— Haneul, stai!
Am fugit mai repede când l-au auzit strigându-mi numele. Picioarele mele începeau să mă doară, iar plămânii mă înțepau. Nu eram fana sporturilor și alergatul nu era lucrul meu preferat, iar asta se resimte cu fiecare pas pe care îl fac.
Fugeam, dar simțeam că nu o fac atunci când îl vedeam pe Jin din ce în ce mai aproape de mine. Mâna sa întinsă îl făcea să pară și mai aproape, iar vârfurile degetelor sale mi-au atins spatele și în final m-au prins de haine, trăgând-ma spre el.
— Știu ce s-a întâmplat, chiar știu!
— Lasă-mă!
L-am mușcat de mână, însă Jin doar a țipat și m-a cuprins și cu cealaltă mână. Mi-a prins bărbia cu o mână și cu cealaltă încerca să mă țină pe loc.
Mă zbat, deși știu că am șanse mult prea mici să scap prin propriile mele puteri.
— Ajutor! Ajutor!
Am început să strig și să-mi mișcă bărbia în așa fel încât Jin să nu-mi poată astupa gura. Lumea a venit spre noi mai repede decât sunt atrase moliile de lumină. Am văzut un polițist cum se îndreaptă spre noi și își face loc printre puținii oameni care s-au deranjat să vină în ajutorul meu.
— Domnule, lăsați-o pe domnișoară să plece! a spus polițistul venind mai aproape de noi.
— Golanule! a strigat un om din fața noastră.
— Nu înțelegeți! a sus repede Jin, strângând strânsoarea din jurul bazinului meu. E sora mea, încerca să fugă de acasă.
— Minte! am spus imediat. Nu sunt sora lui și nu fug de acasă. Mă urmărește!
— Domnule, dacă nu o eliberați sunt nevoit să folosesc alte metode! anunță polițistul așezându-și mâna pe tocul pistolului pe care îl avea legat în jurul brâului. Nu mai bine ne înțelegem?
Jin mi-a dat drumul, iar eu am fugit imediat lângă polițist și m-am ascuns în spatele său. Lumea deja începea să dispară din jurul nostru și să-și reia drumul când au văzut că lucrurile încep să se rezolve.
Ochii lui Jin au început să devina sticloși, iar buza sa de jos începea să tremure.
— Domnule? întreabă polițistul schimbându-și atitudinea. Sunteți bine?
— Domnule polițist, eu chiar sunt fratele ei! a spus Jin după care a suspinat. Ne-am certat și a vrut sa fuga de acasă din cauza asta. Nu avem părinți, suntem doar noi. degetele lui Jin s-au dus către ochii săi și și-a șters lacrimile. De asta nu mă mai recunoște ca fratele ei!
— Domnule, nu trebuie să plângeți. Vom rezolva acesta dispută cu calm la secția de politie.
— Haneul, chiar nu am vrut să îți spun cuvintele acelea urâte. a continuat Jin plângând și ignorând polițistul. Te rog, să mergem acasă, soră. genunchi șatenului au aterizat pe trotuar. Ești singura mea familie, te rog!
— Domnișoară, chiar este un agresor? a întrebat polițistul și m-a privit îngrijorat.
— Domnule polițist.
Am spus cu jumătate de gură și l-am privit pe șatenul din fața mea. Jin și-a luat o expresie mai relaxată și mi-a făcut cu ochiul, aprobând din cap în timp ce scoate un suspin puternic. Polițistul și-a intros capul spre el, iar Jin și-a schimbat expresia într-una ce exprima o durere adevărată.
Cum poate să fie așa fals?
Voiam să îi spun polițistului cum m-au răpit, m-au bătut și sechestrat. Voiam să îi spun că trăiesc un coșmar de aproape un an. Dar oare cum ar fi rămas cu Shin? M-aș întoarce la el, iar băieții ar merge la închisoare? Nu cred că ar ajunge acolo pentru că sigur au relații. Nu aș putea să merg înapoi la băieți, dar nu aș suporta în niciun caz să stau în același loc cu Shin.
Dacă Suga a mințit? Dar dacă el chiar a spus adevărul?
Capul deja îmi vâjâie și tâmplele îmi pulsau, iar polițistul mă privea din ce în ce mai neîncrezător.
— Domnișoară?
— Are dreptate! am spus repede și mi-am închis ochii pentru câteva secunde. Voiam să fug.
— Este nevoie sa mergem la secție? a întrebat polițistul așezându-și o mână pe umărul meu. Dacă se întâmplă ceva rău poți să ne spui, te vom ajuta.
— Nu, este totul este bine. am privit către Jin și am întins mâna către el. Să mergem acasă, oppa.
Jin s-a ridicat și m-a luat de mână apoi și-a șters ochii cu mâneca bluze albe pe care o purta.
— Vă mulțumesc, domnule polițist! șatenul a dat mana cu bărbatul îmbrăcat în uniformă. Chiar vă mulțumesc!
— Doar îmi făceam treaba. spune polițistul zâmbind și își așează mai bine cureaua. Dacă vreodată pățit ceva rău știți unde sa apelați.
— Desigur!
Jin a făcut o plecăciune apoi s-a uitat spre mine, așteptând câteva secunde până când și eu am făcut la fel. Polițistul a plecat și Jin tot nu-mi dăduse drumul.
Am plecat fără să spunem nimic, iar Jin m-a tras de mână până am luat colțul străzii și s-a întors întors spre mine.
— De ce ai fugi când m-ai văzut?
— Suga mi-a spus ce avea de spus, iar tu te grăbeai spre mine. Ceva bun nu se întâmpla.
— Abia acum o oră am aflat și eu ce s-a întâmplat și ce idei tâmpite are în cap! Dacă eram acasă nu îl lăsam!
— Prea târziu. am spus întorcându-mă. Dacă nu ai alte treburi, am eu.
— Nu, nu! spune șatenul prinzând-mă de mână. N-am fost fratele tău când trebuie, încerc să fiu acum.
— Acum nu am nevoie. am spus privindu-l urât.
— Haneul, acum ai cea mai mare nevoie.
— Ba nu! Pot să mă descurc și singură, nu e prima oară când pățesc asta.
— Ai unde să dormi? Ce o să mănânci? O să porți aceleași haine în fiecare zi?
— Da, da, da și nu e problema ta ce se întâmplă cu mine de acum pentru că tu nu ești fratele meu!
— Ba sunt! a spus ferm. Și o să am grijă de tine chiar din momentul asta!
Jin m-a luat pe sus și a început sa meargă spre o stație de autobuz, privind drept în față.
— Jin, lasă-mă!
— Nu.
— Unde mă duci?
— Nu te duc undeva străin, o să fii în siguranță acolo.
— Spune-mi!
— Nu, termină.
Am încheiat discuția și am așteptat autobuzul preț de câteva minute. Când autobuzul a sosit Jin m-a luat de mână și am urcat în autobuz. După ce a plătit biletele ne-am așezat pe două locuri în liniște. Autobuzul nu era atâta de plin pentru că această stație era printre primele, probabil.
— De ce ai venit? am întrebat privind în față. Puteai să rămâi acolo.
— Mereu am vrut să vorbim de la incidentul ăla. Vreau să am grijă de tine acum.
— Am fost singură de când mă știu, Jin, iar câteva zile sau săptămâni în plus nu se simțeau deloc.
— Când am fost acasă am întrebat dacă am mai avut frați.
— Poftim? am spus speriată și m-am uitat la el.
— Iar părinții mei mi-au spus tot ce s-a întâmplat atunci. spune Jin lăsând capul în jos și trăgându-mă spre el.
— Și ce s-a întâmplat?
— Li s-a spus că ai murit la naștere. Probabil că cineva le-a plătit pe asistente ca să spună asta și să te răpească, iar atunci lucrurile au mers rău și tu ai ajuns la orfelinat.
— Nu m-au lăsat ei? am întrebat mișcându-mi buza. C-Chiar nu m-au lăsat ei acolo?
— Nu, te-au vrut!
— Le-ai spus că trăiesc și că știi cine sunt?
— M-am gândit că nu e un moment bun și că o să le spun mai târziu.
— Nu vreau să le spui. am spus încercând să nu-mi arăt prea mult emoțiile. Acum nu e un moment bun.
— Așa este.
Jin ma aproba și își mișcă capul în sus și în jos de câteva ori, întărind ceea ce a spus.
Asta a fost toată discuția noastră din autobuz. Am privit în liniște pe geamul autobuzului cum cerul s-a luminat de tot și lumea venea în valuri din ce în ce mai mari. Mașinile ieșeau una după alta de pe străduțe ca și cum în fața ochilor mei se derula o invazie sau o lovitura de stat.
Din fericire nu am fost blocați în trafic și drumul a fost liniștit. Nu a fost aglomerație în autobuz, iar asta m-a mulțumit mult mai mult decât drumul liber pe care l-am avut.
— Haneul, ridică-te, aproape am ajuns.
L-am ascultat pe Jin și m-am ridicat în picioare urmând-l până la ușa autobuzului. Am așteptat să ajungem în stație și am coborât după ce ușile s-au deschis cu un zgomot încet.
— Acum îmi spui unde mergem? am întrebat prinzând-mi mâinile una de alta și ducându-le la spate.
— Nu ai mai vrea să mergi dacă aș spune. mă informează Jin oftând. Chiar dacă nu îți place vreau știi că nu o să fie la fel.
— Ce tot spui?
— O să vezi.
Jin mi-a făcut semn să-l urmez, iar eu m-am alăturat lui mergând pe lângă el. Pașii lui ne-au purtat până în spatele unor blocuri ce nu arătau atât de bine în spate precum arătau în față.
— De ce ai plâns?
— Trebuia să fiu convingător. îmi răspunde imediat privind drept în față.
— Cum ai putut să faci asta? am insistat eu. Adică nu a părut că și-a dat seama că minți.
— Când minți trebuie să fii relaxat, altfel vrei strica totul.
— Cum de ești relaxat?
— Vad că vrei să vorbești mai mult cu mine. spune Jin aruncându-mi o privire peste umăr. Mă surprinzi, dar nu mă deranjezi.
— Îmi spui acum? am spus nerăbdătoare să îi aflu secretul.
— M-am gândit că nu are cum să mă prindă, era clar că sunt mai deștept decât el. În plus, polițiștii din orașul ăsta nu sunt cei mai deștepți sau cei mai curați oameni din câte exista. Oricine are un preț, iar acesta diferă de la om la om.
— Plângi la comandă?
— Nu e chiar atât de ușor, acum m-am forțat.
— Când ai învățat să faci asta?
— Lasă întrebările pentru mai târziu. îmi spune acesta zâmbind și se oprește din mers, iar eu fac la fel. Uite, am ajuns.
M-am uitat la ușa în dreptul căreia a a oprit și mi-am amintit că eu deja o cunosc. Acum înțeleg de ce spune că nu o să-mi placă. M-am uitat spre el speriată.
— Ai dreptate, nu-mi place!
_____________________________________________
#StelePeCer