12 august 2021
Ryan nu s-a trezit încă. Nu m-am clintit de lângă patul lui mai mult de 5 minute, cât am fost la baie. Alissa și Dom încercau să mă convingă sa merg să mă odihnesc.
Dar nu puteam. Ryan era mai important. Și în plus, era vina mea. M-am așezat mai bine în fotoliu. Cele 6 ore de somn din 72 își spuneau cuvântul. Ryan era încă conectat la tâmpitele alea de aparate care scoteau câte un sunet la fiecare 5 minute.
Doamne, nu voiam să moară.
Începusem să țin la el... poate chiar mai mult decât prieteni. M-a făcut să simt ceva ce nu am mai simțit de super mult timp.
Un sunet asurzitor mi-a întrerupt gândurile. Aparatul care indica pulsul lui Ryan arăta acum o linie.
-Nu! Asta nu poate fi real! NU! RYAN! am strigat eu neputincioasă.
-Te-ai speriat, nu? a întrebat el.
Am auzenii?
L-am văzut ținând în mână cleștele ce îi monitoriza pulsul.
-Ryan... am șoptit eu. Ryan ești în viață, am zis eu fericită.
O asistentă a venit și i-a analizat funcțiile vitale.
-Doctorul Schmidt va veni peste vreo oră să vă dea verdictul în legătură cu starea.
Am rămas singuri. Era o tensiune ciudată între mine si el. Nimeni nu știa ce e de zis.
-Ryan, e doar vina mea, am zis eu spărgând gheața într-un final.
-Kaira, nu spune asta, te rog. E și vina mea. Dacă te prindeam în seara aia la benzinărie, dacă nu mergeam cu Katrina în camera aia afurisită.
-Poftim?
Deci chiar se întâmplase.
-Uite, după ce ai plecat tu, am mers cu Katrina la motel. Credeam că mă poate satisface destul încât să uit de tine. Am intrat în camera, dar îți jur pe viața mea, nu am făcut nimic mai mult decât să o sărut. Apoi am dat-o afară.
-Bine, te cred, am zis eu, oboseala spunându-și cuvântul.
-Hai aici, a zis el bătând cu palma pe partea de pat liberă. M-am cocoțat lângă el și în mai puțin de 2 minute am adormit.
Ceea ce era ciudat la noi, era că mereu ne ceream scuze dacă era vorba de altcineva în viețile noastre, deși noi nu formam un cuplu. Era prea complicat.