Two Steps from Hell - Undying Love , aleasa de bloodylove .astept critici:) initial era mai multa drama, dar am mai taiat putin din ea:) fragmentele din ghilimele sunt un fel de flash back-uri, de fapt, chiar asta sunt:)) wattpad nu are scrisul inclunat, dar merg si ghilimelele:) nu sunt tocmai fan al basmelor, chiar ma plictisesc pentru ca toate sunt la final, asa ca lipsesc mutle elemente specifice:P e un basm modern, dar care are loc intr-un trecut foarte indepartat:)
@};-
Toate basmele au aceleaşi începuturi şi finaluri plictisitoare: ,, a fost odată'' şi ‚‚au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi''. L-a mine nu a fost chiar aşa. Am avut parte doar de una din formule, şi aceea nu e fost cea mai bună alegere, dar să încep cu începutul.
A fost o dată, ca niciodata, că de n-a fi... să scurtăm introducerea arhicunoscută şi să trecem la subiect.
La scurt timp după ce m-am născut, regatul tatălui meu a fost atacat. A murit în luptă, iar mama l-a urmat atunci când au asediat castelul. Printr-o minune, eu nu le-am urmat exemplu. Am trăit de atunci în casa celui care mi-a omorât părinţii cu propriile mâini. Niciodată nu l-am iertat pentru asta, dar ce puteam face? Eram doar o fată orfană, fără părinţii, care nu avea unde să se ducă. Deci, opţiunile erau cam limitate.
Am crescut împreuna cufiul lui, Călin. Nu l-am văzut niciodată ca pe un frate, aşa cum era normal. Pentru mine, a fost mereu iubirea secretă, interzisă. Ştiam de la început că nu am nici o şansă, că nu e de nasul meu. Cel puţin de când mi-am pierdut titlul de prinţesă...
‚‚- Ileana! îl auzeam cum mă strigă din grădină.
Am început să alerg cu paşi mărunţi, de copil spre arcada de trandafiri. În vedeam chipul alb încadrat de buclele mici şi jucăuşe ce erau o dată blonde. Doar câteva şuviţe în lumina soarelui mai dovedesc asta, şatenul dominând de mult blândeţea aurie ce era cândva. Ochii lui albaştri aveau o stralucire ciudată. Îmi pregătea una din zilnicele lui şotii, dar pe atunci, eu nu ştiam asta.
- Da? m-am apropiat răsuflând din greu de el.
Nu era mult mai înalt ca mine, doar vreo palmă, iar anii pe care îi avea în plus îi dădeau un avantaj.
- Am ceva pentru tine, a zâmbit atotştiutor.
- Da? a dat din cap. Ce?
În momentul acela, a aruncat pe mine un gândac şi a început să fugă. M-am speriat şi am ţipat. Tot ce auzeam printre suspine erau râsetele lui. Bonei i-a luat ceva timp să mă calmeze, dar chiar şi după aceea, nu îl puteam urî...''
‚‚ Tocmai mă plimbam prin grădină cu rochiţa mea cea nouă. E unul din cele două cadouri pe care le-am primit de ziua mea, şi îmi plăcea foarte mult. Adoram felul în care arată rozul pe pielea mea deschisă. Însă cineva s-a gândit că arată prea bine...
- Ileana! Vino puţin! m-a strigat.
- De ce? l-am întrebat rapid.
A-i crede că după toţi anii, mi-aş fi dsat seama că îmi pregăteşte ceva, dar eu eram prea ameţită de licoarea numită iubire...
- Am un cadou de ziua ta! Vino să ţi-l dau!
Am luat-o în direcţia din care părea să mă strige şi am ajuns la micul lac de lângă castel.
- Unde eşti? am strigat, dar răspunsul veni mai repede decât m-am aşteptat.
Am simţit cum sunt împinsă în faţă. În următoarele secunde, eram udă până la piele şi cu rochia distrusă. În auzeam cum râde în spatele meu. Îmi repetam un singur gând: ,,nu plânge, orice ai face, nu plânge. Clipeşte mai des, dar nu plânge, nu-i da satisfacţia...'' Însă el ştia că nu îl voi urî, aşa că a continuat aproape zilnic cu micile lui glume...''
‚‚ - Ce rost au lecţiile de dans? l-am întrebat în timp ce îmi puneam papucii.
- Nu ştiu, dar mama zice că o să fi partenera mea la primul bal şi că trebuie să ştim să dansăm.
- A, da, balul e peste câteva luni! mi-am amintit.
- Aş prefera să o am parteneră pe bătrâna vrăjitoare, decât pe tine!
Mi-a aruncat o privire acră, după care a intrat în camera de arte. Am oftar uşor. Primul meu bal la 14 ani şi de parcă emoţiile nu ar fi de ajuns, trebuia să fiu partenera lui. O parte din mine vroia să sară în sus de fericire, pe când cealaltă se gândea la cel mai bun mod de a o păcăli pe regină că sunt prea bolnavă pentru a participa. Da, n-am nici o şansă să scap...
Coboram încet scările. Toată lumea era cu ochii pe noi. Încercam să îmi amintesc să respir, când am simţit ceva pe picior. O piedică. Mi-a dat drumul în acelaşi moment, iar eu am picat ca proasta pe scări, vreo 10 trepte cel puţin. Am plâns tot restul seri. Mi-a laut câteva zile pentru a mi se vindeca cât de cât rănile ca să reuşesc să mă ridic din pat, deşi nu vroiam să o mai fac vreo dată. Mă simţeam atât de umilită...''
După aceea, şi-a schimbat tactica. Începutul adolescenţei l-a făcut să termine cu glumele copilăreşti şi a trecut în principiu, la cele sexuale...
‚‚ - Haide, înoată cu noi! Striga din lac, alături de prietenul lui.
- Nu am dispoziţia, am mormăit şi m-am întors să plec.
- Las-o, Călin, probabil că are doar SPM.
- Nu cred. Poate acum câteva zile, dej ar trebuia...
Dar am început să fug pentru a nu-i mai auzi. Chiar trebuie să mă umilească mereu? Mă întrebam întruuna. Răspunsul era da, nu putea dormi noaptea dacă nu o făcea... chair nu putea...''
Mi-a furat primul sărut...
‚‚ - O, nu-mi spune că te-ai supărat? m-a urmat până în camera mea.
Îl vedeam în oglindă cum încearcă să-şi dea buclele din ochii albăstrui.
- Ai putea să-ţi foloseşti mâinile, m-am referit al părul lui, dr nu m-am întors.
- Crede-mă, o fac, a rânjit cu subînţeles, dar eu am oftat. O, haide, tot timpul mă ierţi, pur şi simplu nu poţi sta supărată pe mine, a spus în timp ce se apropia.
- Nu. Nu am de gând să te ierti, nici azi, nici mâine, nici poimâine. M-am săturat, am zis sigură pe mine.
Era chiar în spatele meu. S-a aplecat să îmi şoptească la ureche ‚‚corpul tău spune altceva''. Un fior a trcut prin mine. Răsuflarea lui caldă îmi gâdila pielea gâtului. Am încercat să pun piciorul în prag. M-am întors cu faţa spre el şii-am spus hotărâtă:
- De data asta, nu.
- Aşa spui de fiecare dată, şoptit cu o voce ciudată.
Înainte să îmi dai seama ce se întâmplă, m-a sărutat uşor. S-a uitat în ochii mei. Pentru câteva secunde, nu am reuşit să-mi dau seama ce simte. Dar apoi, zâmbetul lui obişnuit reveni, în timp ce eu eram încă pierdută.
- Vezi? Nu mă poţi urî nici dacă vrei.
- Nu-i adevărat, am spus repede.
- Vrei să-ţi demonstrez? avea din nou faţa aceea, ca atunci când plănuia ceva.
Ştiam că am să regret asta, deşi n-am făcut asta. Am dat uşor din cap, învitându-l să continue. M-a sărutat din nou, dar de data asta cu mai multă forţă. După câteva minute, a plecat brusc, lăsându-mă acolo. Încercam să îmi reglez respiraţia şi bătăile inimii, dar simţeam că e imposibil. Nu aveam nevoie de oglindă pentru a şti că arăt ca o roşie. Încă ţineam la el, iar asta nu făcea decât să mărească sentimentele mele pentru el...''
Apoi a trecut de la vorbe la fapte...
‚‚ Cioc cioc! Auzeam pe cineva care bate la uşă. Marele orologiu din sala tronului batea ora 1 noaptea. M-am ridicat încet din pat, pe jumătate adormită, şi am deschis uşa. Cu părul ciufulit, dar cu siguranţă cu veşnicul lui zâmbet, stătea şi se uita la mine.
- Ai putea fi politicoasă şi să mă inviţi înauntru.
Abia am deschis gura să îi spun ca e 1 noaptea, că a intrat singur.
- Şti, cred că ţi-ar mai trebui nişte lecţii de etică.
Lumina slabă a lunii îi dădea un aer misterios. Nu puteam înţelege de ce mă atrage atât de tare, chiar şi în mijlocul nopţii, mai ciufulit ca niciodată, doar cu cămaşa de noapte.
- Ar trebui să mai zici şi tu ceva... a spus cu voce joasă în timp ce s-a apropiat de mine. Ar trebui să dormi mai mult.
M-a luat în braţe şi m-a aşezat pe pat. Eram prea adormită ca să îmi dau seama ce se întâmpla cu exactitate, iar el ştia asta. S-a aşezat pe cealaltă parte, dar şi-a pus braţul în jurul meu. Nu mă deranja şi probabil că aş fi sărit 5 metri în sus, dar încă nu am realizat ce se întâmpla.
Am simţit cum mi se închid uşor ochii. Mai aveam un pic până adormeam, dar Călin s-a gândit că ar trebui să mă trezesc de tot. Mai bine zis, s-a gândit că e perfect în regulă să înceapă să mă pipăie în mijlocul nopţii. ‚‚ Mai lipsea doaro palmă peste fund'' mi-a trecut rapid prin minte. A urmat şi ea...
Sunetul palmei mele lovindu-i obrazul a umplu camera. M-am ridicat repede şi m-am încruntam la el.
- Ieşi afară, am spus rar fiecare cuvânt, în timp ce încercam să mă calmez.
Nu a mai zis nimic. Am auzit doar uşa cum a fost deschisă şi închisă. M-am băgat înapoi în pat şi încercam să îmi dau seama ce s-a întâmplat, dar nu puteam crede că a făcut asta...''
După care a schimbat din nou tactică. La fiecare ceartă, încerca să mă potolească cu un sărut, dar eu mai tare mă enervam. Cu toate astea, ştiam că undeva, în sufletul meu, sunt mai supărată pentru că nu a continuat sărutul, decât motivul adevărat al cerţii.
‚‚ - Călin! am intrat nervoasă în camera lui.
- Da? nici nu şi-a luat ochii din carte.
- Unde sunt paapucii mei de balet?am întrebat încrucişându-mi mâinile la piept.
- De unde să ştiu eu? făcea pe nevinovatul.
- Pentru că tu i-ai luat, am răspuns rapid.
- Nu-i adevăret. În plus, ce să fac eu cu nişte pantofi de balet, s-a uitat pentru prima dată în ochii mei.
Ceva îmi spunea că minte, iar faptul că am crescut toţi cei 18 ani ai mei cu el îmi erau îndeajuns ca să ştiu că are o legătură cu asta.
- Poate de asta.
M-am aplecat şi mi-am scos papucii de sub patul lui. Cei drept, nu erau acoperiţi prea bine de cearşafuri, dar erau intacţi.
- Ce vroiai? Să faci balet cu ei la noapte? Şti, puteai să mi cei, ţi i-aş fi împrumutat cu plăcere, i-am ciupit unul din obraji.
- Eu nu dansez, a zis repede şi mi-a dat una peste mână.
- Pantofii mei dovedesc alteceva, am spus zâmbitoare.
- Nu, nu dovedesc nimic, a continuat cearta.
- Ba da.
- Ba nu.
Şi aşa am continuat până eram faţă în faţă. Printre nu-uri şi da-uri a început să mă sărute. Am ajuns repede unul peste altul în pat. După ce am rămas fără aer, am început din nou să ne certăm...
Probabil că aşa ma fi ţinut-o toată viaţa, dar a venit şi balul la care trebuia să îşi aleagă o mireasă, doar era viitorul rege.
‚‚ - Sper că vi mâine la bal, mi-a spus printre îmbucăturile micului dejun.
- De ce aş face asta? Sunt sigură că o să ai o mulţime de prinţese la dispoziţia ta, gata să facă orice vrei tu. Chiar ai chef de o ceartă? am spus fără să mă uit la el.
- Ar completa seara, a zâmbit.
Mi-am uitat în ochii lui. Încercam să descifrez ce ascunde în spatele lor, dar îmi era împosibil.
- Poate, am răspuns după câteva secunde de gândire.
Cu toate astea, ştiam exact ce aveam de gând să fac chair de la început. Mi-am prins părul blond într-un coc, lăsând câteva şuviţe afară. Rochia albastru închis îmi scotea în evidenţă ochii verzi de pisică. Papucii cu toc aveau să mă amoare toată noaptea, dar nu îmi păsa prea tare.
Când am intrat în sala cea mare, am rămas uimită. Era plină de fete, fiecare încercând să îi atragă atenţia lui Călin. Pentru o secundă, s-a uitat în ochii mei, dar apoi o altă admiratoare, înaltă aproape cât el, s-a pus între noi.
Am oftat uşor şi am plecat în mulţime. M-am întâlnit cu câteva prietene, dar pe el nu l-am mai văzut până la final, când se anunţa ‚‚câştigătoarea''. După ce regele a terminat cu introducerile plictisitoare, a venit şi timpul mult aşteptat.
- Aa, da, părea că revine cu piciorele pe pământ. Nu ştiu exact ce ar trebuie să fac..., n-am mai trecut prin aşa ceva.
Mai mult de jumătate au început să chicotească. Eu mi-am dat doar ochii peste cap.
- Fără alte introduceri, vreau ca soţia mea să fie persoana de care am fost îndrăgostit de când mă ştiu. Ea este... dar n-a apucat să zică nimic, căci o fată brunetă din aropierea mea a leşinat.
Am oftat. Nu puteam crede că fac atâta caz. E doar un om, la fel ca noi toţi, dar se uită la el mai ceva ca la soare.
Se abţinea cu greu să nu râdă de fata pe care o scoteau afară. Un zâmbet mi s-a strecurat pe buze. Ştiam că o să râd de partea asta mai târziu.
- Cum spuneam... a încercat să reia ‚‚discursul''.
- Spune-ne o dată numele ei, strigat cineva din mulţime, după care a fost aprobată.
- Bine, bine, a spus uşor enervat. O cheamă Ileana. Mulţumite?
O fată roşcată s-a îndreptat spre tron.
- Ştiam că eu sunt aleasa. Întotdeauna am ştiut, şi-a deschis braţele larg, ca pentru o îmbrăţişare.
Călin s-a uitat ciudat la ea, şi a spus repede:
- Altă Ileana.
- Am o soră mai mică, Ileana, a sărit alta din mulţime.
- E în încăpere... a potolit-o fără prea mare tragere de inimă.
- Du-te! m-a împins cineva uşor de la spate.
Înainte să îmi dau seama, ajunsesem la baza scărilor ce urcau spre două tronuri masive din aur. S-a uiata în ochii mei şi mi-a zâmbit. I-am returnat uşor gestul, deşi încă nu îmi venea să cred că a spus numele meu. Mi-a întins mâna. Era caldă şi uşor transpirată, dar nu îmi păsa. Restul discursului nu l-am auzit. Regele le mulţumea participantelor şi mai spunea câte ceva, dar eu îmi auzeam doar bătăile inimii mele.
M-a condus spre grădină, pentru o mică plimbare. Începusem şi eu să îmi dau seama ce se întâmplă.
- Asta înseamnă că voi fi soţia ta? am întrebat inocentă.
- Doar dacă vrei şi tu asta, s-a uitat în ochii mei.
- Da, vreau, am spus încet, cu un mic zâmbet, ce mi-a fost returnat.
M-a sărutat uşor. A fost diferit de toate celelalte. A fost plin de sentimente, dar în special de iubire. M-a îmbrăţişat, după care şi-a lipit fruntea de a mea.
- Chiar ai fost îndrăgostit de mine toată viaţa? am întrebat uşor amuzat.
- Da, dar ţi-a fost cam greu să îţi dai seama... mi-a răspuns fără ocolişuri.
- Sunt un pic mai grea de cap... m-a sărutat din nou, după care a adăugat.
- Face parte din farmecul tău...''
La scurt timp, regele a murit într-unul din războaie. Nunta a fost grăbită, dar cu toate astea, a ţinut 3 zile şi 3 nopţi.
‚‚ Tot castelul era decorat cu trandafiri roşii şi albi. Agitaţia era continuă. Servitoarea tocmai îmi strângea corsetul pentru ultima dată. Rochia albă, din cea mai fină mătase, îmi venea perfect. Voalul se mişca în ritm cu paşii mei. Mi-a dat buchetul roşu, după care m-a ajutat să ajung la biserică. Nu ne-a păsat prea mult de predică, ne-am grăbit doar să spunem da.''
După asta, totul a mers ca uns. Eram tot timpul împreună. Îmi plăcea cel mai mult când trebuia să luăm decizii privind poporul. Era singurul mod în care ne aminteam de vremurile în care ne certam tot timpul, doar că de data asta era mult mai multă joacă.
Totul era bine, prea bine, aşa că trebuia să se întâmple ceva pentru a-mi lua fericirea. Şi acea dimineaţă a venit mult mai repede decât trebuia, la nici măcar o săptămână.
‚‚ - Chiar trebuie să ne trezim? l-am întrebat leneşă.
- Nici eu nu vrea, dar poporul are nevoie de noi, trasa cerculeţe pe spatele meu gol.
- Uneori îmi doresc să fim oameni normali... am spus înainte să mă opresc.
- Arunci ar trebui să mergem la muncă, a chicotit puţin şi mi-a dat şuviţa după ureche.
- Bine, nu mai vreau, l-am sărutat uşor.
În momentul acela , cineva a bătut la uşă să ne grăbim că ne aşteaptă cineva. Am oftat uşor după care mi-am pus capul pe pieptul lui.
- Trebuie să ne trezim... a spus fără prea mare tragere de inimă.
- Ştiu. Mai lasă-mă un minut...
Peste puţin timp, am ajuns şi noi la datorie. Un general bătrân ne aştepta. A făcut o plecăciune, după care ne-a sărutat mâinile.
- Îmi pare rău să vă deranjez majestăţţile voastre, dar avem probleme...
Avea doar veşti proaste... Un împărat necunoscut, cel puţin pentru mine, ataca regatul în partea de nord. Călin trebuia să se ducă imediat să contraatace. Mie nu îmi plăcea asta, dar nu am reuşit să îl conving că generalul va face o treabă foarte bună şi singur.
- Ileana, înţelege. Nu mai suntem copii. Sunt rege, trebuie să îmi apăr poporul, încerca să mă convingă în timp ce îşi lua armura.
- Poporul tău? Şi cu mine cum rămâne? am întrebat cu lacrimi în ochi.
- O să fii bine, m-a luat în braţe, deşi era cam greu cu tot acel costum zgomotos pe el. O să mă întorc, îţi promit, m-a sărutat uşor. Mircea va avea grijă de tine...
- Dar eu nu îl vreau pe Mircea, eu te vreau pe tine, o lacrimă trădătoare s-a prelins spre bărbie, dar a şters-o repede.
- O să mă întorc, îţi promit.
S-a uitat în ochii mei şi mi-a dat ultimul sărut. S-a întors şi a plecat, punându-şi coiful pe cap. Mi-a aruncat un ultim zâmbet înainte să iasă şi dus a fost...''
O săptămână. O săptămână întreagă mă plimbam pretutindeni încercând să mă calmez, să îmi iau gândul de la el, dar era imposibil. Niciodată nu am fost despărţiţi, nici măcar când eram copii. Devenisem irascibilă, nervoasă tot timpul, nu îmi mai găseam pacea. Nu aveam nici o veste, nimic. Până într-o dimineaţă ploioasă...
‚‚Plouă... de două zile tot plouă... până şi vremea ţine cu mine şi cu starea mea. Aş fi preferta să fie soare, să fie lângă mine...
M-am îmbrăcat în grabă. Aveam totuşi o datorie faţă de popor, dar gândul îmi era tot la Călin. În timp ce ‚‚judecam'' un furt de gâşte, un soldat a apărut în sală.
- Majestate, am veşti de la rege, a spus de cum am intrat.
Am făsut semn servitorilor să îl ajute. Am oprit procesul plcitisitor şi aşteptam cu nerăbdare vestea.
- Ce s-a întâmplat? l-am tras de limbă.
- Alteţă, a făcut o plecăciune, îmi pare rău să vă anunţ, dar preamăritul nostru rege a murit ieri, pe câmpul de luptă, în mod onorabil.
Atât mi-a trebuit. Nu îmi păsa dacă era onorabil sau nu. Era mort, şi nimeni şi nimic nu l-ar fi putut aduce înapoi. Am simţit cum îmi fuge pământul de sub piciore. Am picat în genunchi. Una câte una, tot mai multe lacrimi îşi făcea apariţia. Aş fi preferat să îmi înfigă un pumnal în inimă decât asta...''
Au fost cele mai amare lacrimi din viaţa mea. Sunt imposibil de uitat, de ignorat... dar după ele, au venit unele direct din frunze de pelin...
‚‚ Am plâns. Toată dimineaţa am plâns, până am rămas fără lacrimi. Într-un final, târziu spre după-masă, am ieşit la o plimbare prin grădină cu soldatul. Am aflat totul cu lux de amănunte, dar nu mai puteam jeli... Mi-a spus cum a luptat până în ultima clipă, dar a fost înjunghiat pe la spate de Prâslea. Vorbea cu o anumită strălucire în ochii, ca şi cum Călin era eroul lui.
- Condoleanţe pentru soţul dumneavoastră. Era un adevărat erou, a dat cu piciorul într-o pietricică de pe potecă.
- Mulţumesc... am spus cu voce joasă.
- Pe câmpul de luptă, înainte de a porni, m-a pus să jur că voi avea grijă de dumneavoastră, Alteţă.
M-am uitat în ohcii lui căprui. Era un flăcau de vreo 25 de ani, cu părul ciufulit.
- Credeam că un anume Mircea v-a avea grijă de mine...
- Eu sunt Mircea, a zâmbit larg.
Am râs puţin împreună. Deşi pot spune că mi-a distrus viaţa cu vestea lui, nu e totuşi vina lui. El e doar mesagerul...
- Alteţă, Alteţă! Striga una din servitoare. Vă caută un domn.
- Un domn? m-am uitat nedumerită la Mircea şi el la mine.
- Mai bine veniţi să vedeţi...
În sala tronului, un bărbat la vreo 35-40 de ani se uita la portretele din jurul camerei. Era îmbrăcat elegant, de parcă ar fi venit cu treburi important.
- Alteţă! a făcut o plecăciune şi mi-a pupat mâna. Codoleanţele mele! însă ceva în ochii lui îmi spunea că nu e sincer.
- Mulţumesc. Dacă nu e cu supărare, cine sunteţi şi cărui fapt datorez vizita dumneavoastră? am încercat să par politicoasă.
- Sunteţi directă, a remarcat repede.
- Da. Aşa că dacă nu vă supăraţii, aştept să-mi răspundeţi, m-am aşezat pe tronul meu.
- Sigur. O să fiu scurt şi la obiect, dar vă rog să îmi permiţeti să contempl această operă a naturi, a făcut semn pe mine.
M-am simţit desbrăcată din priviri, dar am continuat rece.
- Atunci treceţi direct la subiect.
- Cum doriţi, a rânjit. Sunt împăratul Prâslea şi sunt aici pentru a vă cere mâna.
În momentul acela, mi-a scăpat paharul cu apă din mână. S-a spart de podea în mii şi mii de bucăţele, iar apa făcea o baltă cristalină pe podeaua de marmură albă.
- Cum îndrăzneşti să vi aici după ce mi-ai omorât soţul? Iar pe deasupra, să îmi ceri aşa ceva? am încercat să-mi păstrez calmul, dar nu mi-a ieşit prea bine.
Nu a răspuns nimic, doar a rânjit în continuare. O idee mi-a venit în minte. Ştiam exact ce am de făcut. Nu mi-am putut ascunde zâmbetul.
- Foarte bine. Într-o săptămână, la biserica din apropiere. O să aranjez eu totul.
- Eşti exact aşa cum se spune, şi frumoasă şi deşteaptă. Până ne vom revedea! mi-a pupat din nou mâna şi a plecat.
- Alteţă, ce aveţi de gând? m-a întrebat Mircea.
- Călin a avut încredere în tine, aşa că voi avea şi eu. Haide, nu trebuie să ne audă nimeni...''
În mai puţin de o zi, acel soldat necunoscut a devenit sfătuitorul şi apărătorul meu. Am descoperit repede motivele pentru care a fost ales el şi nu altcineva.
‚‚ - Nu am să vă las să faceţi aşa ceva, a spus hotărât.
- Nu te-am întrebat dacă mă laşi sau nu, ţi-am spus că o s-o fac, i-am spus sigură pe mine.
- Nu vă pot lăsa să faceţi asta. Călin nu şi-ar fi dorit aşa ceva... Se uita direct în ochii mei.
- Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, am spus rece.
- Ştiu, Alteţă, dar lăsaţi-mă pe mine să fac asta, a văzut că nu schiţez nimic. În amintirea lui Călin, prietenul meu şi soţul dumneavoastră... a încercat din nou.
- Foarte bine, am oftat uşor. O să îţi spun exact ce să faci...''
Nunata a fost tristă, foarte tristă. Părea mai mult o înmormântare. Rochia mea neagră şi trandafirii de aceeaşi culoarea nu aveau nimic vesel. A trecut repede. Eram în lumea mea, departe de tot. Tot ce aşteptam era noaptea nunţii. Era scena mea şi aveam de gând să o joc bine.
Acum? Acum a timpul meu. Mă aşteaptă cu un zâmbet greţos pe faţă în camera de lângă. Îmi pun micul pumnal la elasticul de la ciorapi şi mă duc în camera cea mare. Nu e cea în care eram cu Călin, ci alta, dar el nu ştie asta.
Sting singura lumânare şi mă apropii de pat...
- Era şi cazul să apari, comentează cu foame în ochii.
- Nu-şi făce griji, crede-mă, a meritat.
Mă apropii ca şi când l-aş pupa, dar mă îndepărtez în ultimul mmoment.
- Închide ochii... şoptesc încet.
Prostul face ca mine. Îmi duc mâna la pumnal şi îl scot uşor.
- Mai mă ţi mult aşa? Se plânge, dar nu deschide ochii.
- Nu, totul se va termina într-o clipă.
Ridic pumnalul şi îl înfig direct în inimă. Sângele cald, dar murdar a ţâşnit imediat, umplându-mi mâinile. Îl scot din corpul fără viaţă şi îndrept vârful spre inima mea. Aud zgomot şi uşa se deschide. E doar Mircea.
- Ileana, ce ai făcut?
Se apropie de mine, dar vede pumnalul.
- Ileana, nu fă asta, nu merită... încearcă să îmi ia pumnalul.
- I-a mâna, îi dau una. Călin e mort. Nu mai are nici un rost... rămân fără cuvânt şi lacrimi sărate se pregătesc să ţâşnească.
- Ba da, are. Te rog, nu merită să moară 3 persoane pentru una singură... îmi spune cu voce blândă.
- Dar nu sunt 3, doar 2... dar unul o merită e deplin, adaug repede.
- Da o merită, dar celelalte două, nu. Pentru moartea lui Călin s-a făcut dreptate, a murit Prâslea, dar de asemenea, trebuie să fie şi naştere pentru echilibru.
Pentru prima dată, înţeleg ce vrea să spună. Mâinile îmi tremură tot mai tare.
- Dămi-l mie... îmi ia încet pumnalul din mână şi îl aruncă undeva în cameră.
Genunchii mei lovesc podeaua tare şi rece. Îl simt lângă mine, îmbrăţişându-mă. Nu se aud decât suspinele mele şi răsuflarea noastră neregulată. Îi pot auzi bătăile ritmate ale inimii, dum tec tec dum tec tec...