Dragă jurnalule, îți scriu și azi ca-n fiecare zi, cu neputința asta care mă macină. Stau pe malul mării și privesc răsăritul, cu lacrimi în ochi. Asta-i tot ce mi-a mai rămas..marea și susurul ei fin ce-mi mângâie auzul. Simt că mor în mine și totuși par ok. Sunt ok. Arăt ok. Trebuie să fiu așa.
Sunt aici de mai bine de o lună și nimic nu s-a schimbat. Sunt aceeași tipă depresivă de 16 ani care plânge și râde sarcastic, zbiară și-aruncă tot ce-i cade-n mână și nu suportă să-se-apropie nimeni de ea. Da, încă nu mi-am revenit după moartea părinților mei. Și nici nu vreau să-mi revin. Dar îți spun asta zilnic, da, mă repet ca o proastă. Și încă simt nevoia să o fac. Simt nevoia să scriu iar și iar cât de mult mă enervează toți oamenii care încearcă să-mi calce pragul inimii. Ca mătușa Anee. Și cabana ei idioată. Defapt casa mea. Până și ideea că stau în apropierea plajei mă irită, idee ce cu siguranță m-ar fi încâtat acum 2 luni de zile.
Mi-e fircă de apă, de mare. Mi-e frică de locuri înguste și mașini. Mi-e frică de tot ce mă-ncojoară, că-s sigură că asta mă va omorî într-o zi.
Aștept păreri. Voi posta următoarea parte curând...( va începe acțiunea propriu zisă ). Mulțumesc pentru lecturare! :3