M-a prins și m-a imobilizat. Știam, sfârșitul meu se apropia.
Scena îmi era bine cunoscută - 20 ianuarie 2021.
Am încremenit. Am închis ochii și am început să mă rog.
Nu îmi mai simțeam mâinile, la cât de rău mă strângea. Am reușit să urlu o dată, dar m-am trezit cu o palmă de toată frumusețea care mă amețise rău.
Deodată, toată greutatea lui a fost luată de pe mine. Tipul căzuse jos și se ținea de cap. M-am așezat pe jos, plângând. Nu mai înțelegeam ce se întâmplă.
Am simțit o mână pe brațul meu.
Am tresărit instantaneu.
-Totul e bine, calmează-te, mi-a spus Ryan mângâindu-mi încet spatele.
S-a pus lângă mine pe nisip. Mi-a pus capul pe umărul lui cu o mișcare lentă.
Deși știu că nu e bun pentru mine, el e tot ce am acum. Ce pot pierde?
M-au apucat sughițurile. Eram oripilată. Plângeam. Nu mai vedeam nimic.
Avusesem încredere într-un băiat care era să mă omoare.
Ryan îmi masa spatele în continuu.
-Ești bine, sunt aici, a mai spus el după 15 minute, o ultimă dată înainte să mă calmez.
-Mulțumesc, Ryan, am spus eu mai mult șoptit.
Am aruncat o ultimă privire la băiatul întins pe nisip, după care am pornit alături de Ryan pe malul apei.
Și-a aprins o țigară.
-Nu ar trebui să mai fumezi atât de mult, am spus eu deodată.
S-a strâmbat, însă era chiar drăguț când o făcea
-Nu fumez mult, un pachet îmi ajunge 2 zile.
-E foarte mult, serios.
Și-a continuat țigara liniștit.
Mă uitam chiorâș la el. A stins-o după al 6-lea fum. Rămăsese mai mult de jumătate neatinsă.
-Mai bine? a spus el zâmbind.
-Mult mai bine, am spus eu zâmbind șters din întâmplare.