Cobor constant pe trepte șubrezite
și tresar când simt, uneori, cedare,
totuși, tălpile nu-mi pot fi oprite,
nici cu ambiții, nici cu remușcare.
Las tot în spate -gânduri, amintiri-
bagajul meu spre fosta destinație...
Căci doar în timpul unei seci clipiri
am pierdut tot ce-mi dădea motivație.
Nu plâng, nu râd, țin cât mai pot de sticlă,
înjur orice și parcă simt calmare.
De azi -privirea mea cea obosită-
va oglindi pe veci doar resemnare.
Adio visuri, adio plan măreț,
adio, Andrei, bro, Kunai transformat.
O să ajung mai rapid sub hârleț...
Mă piș pe voi, persoane de căcat.