Craig David - I'm Walking Away propusa de Anayta :) sper sa va placa si scuze daca scenele triste n-ai iesit chiar atat de triste pe cat trebuia, am o dispozitie foarte buna si e destul de greu sa scriu ceva trist :) astept critici :)
@};-
Majoritatea fetelor visează la un băiat înalt, chipeş, misterios, un adevărat Făt-frumos. Eu nu. În visele mele, el nu vine pe un cal, prea murdar şi plin de germeni, ci cu bicicleta, pentru a nu polua planeta. Nu e cel mai înalt şi bine făcut, nici măcar misterios nu e. Spune lucrurilor pe nume, chiar dacă asta înseamnă să nu pricepi ce zice. Ştiu că sună ciudat, dar Făt-frumosul meu ideal e tipicul tocilar. Puteţi să râdeţi cât vreţi, dar gusturile nu se discută.
Toată viaţa am fost în jurul tipilor înalţi şi misterioşi. Sunt sătulă de ei, mai ales de Dany şi toţi prietenii lui. Fratele meu vitreg se încadrează perfect la categoria asta, împreună cu toţi prietenii lui. Nu am nici o problemă cu asta, dar devine enervant, mai ales când fetele se dau drept prietenele mele numai pentru a ajunge la ei. Patetic...
Cu toate astea, Georgiana este excepţia care întăreşte regula. Pâna la urmă, e singura care nu s-a dat la nici unul dintre ei. Dacă eu am gusturi ciudate, atunci ea mă întrece rapid. Are cam în fiecare lună alte preferinţe. Săptămâna trecută saliva după un biker autentic. Îmbrăcat din cap până în picioare în piele, plin de piercing-uri, cu părul lung şi încâlcit. Nespălat de un an, dacă mă întrebi pe mine. Sunt curioasă ce mai găseşte de data asta...
- Fată, am văzut aseară hi5-ul lu unu'. Să mori nu alta, visa cu ochii deschişi.
- Aşa urât era? am chicotit puţin şi m-am făcut comodă pe băncuţă.
- Urât? s-a uitat la mine. E departe de urât! E cel mai frumos... s-a întors printre nori.
- Aşa ai spus şi despre motociclistul ăla, am încercat să o aduc pe pământ.
- Am terminat-o cu ei...
Când începe să viseze aşa, e greu să o mai trezeşti. Am oftat uşor după care am continuat:
- Şi cum arată?
- Ca un zeu... mi-am dat ochii peste cap şi i-am zis amuzată.
- Ştergeţi balele.
Deşi nu avea, le-a şters oricum. Am început să râd.
- Nici măcar nu aveam, s-a uitat urât la mine.
- Tot nu mi-ai spus cum arată? am schimbat subiectul.
- Are părul negru, întins cu presa şi îi acoperă unul din ochii albaştri. Ah... ador ochii albaştri... Şi un piercing atât de drăguţ în buza de jos...
Da, există totuşi o legătură de la o lună la alta... Mi-am dat din nou ochii peste cap. Şi se spune că eu am gusturi ciudate...
- Lasă-mă să ghicesc: e emo cumva? am început să râd.
- Hei, nu râde! mi-a dat una. Ei chiar suferă, şi-a dus dramatic mâna la piept. Dacă ai şti ce statusuri romantice are... a început din nou să plutească printre nori.
- Uimeşte-mă! am zis uşor amuzată.
- Mi-am uitat lama în cimitir. Împarte careva vreo lamă? a continuat visătoare, dar eu am început doar să râd.
- Şi i-ai spus ceva?
- Bineînţeles. I-am zis că o împrumut eu pe a mea...
- Şi ce ţi-a spus? eram din nou pe punctul de a izbucni în râs.
- Bine... Ne întâlnim diseară în cimitir... Aduc eu bandajele... Ce drăguţ e... Aduce el bandajele...
Aceea a fost picătura care a umplut paharul. Am râs până m-a durut burta, iar faptul că ea părea că nici nu observă doar mă amuza mai tare.
- Eşti nebună, i-am spus după ce m-am calmat. Doar nu ai de gând să te duci, nu?
- Altfel de ce m-aş fi oferit să împart lama cu el? a spus privind în gol şi cu zâmbetul acela de ‚‚îndrăgostită'' pe care îi are periodic.
- Nu contează...
Am lăsat-o în pace în nebunia ei. O să îi treacă peste o lună... sper. Cu rockeri a ţinut-o vreo lună jumate, sper să nu se lungeasc cu cei emo sau în curând o voi visita la spital...
Pe drum spre casă, am găsit pe jos o carte. În litere mari şi roşii, titlu îmi făcea cu ochiul. Nu am citit niciodată ‚‚ Romeo şi Julieta'', dar întotdeauna mi-a plăcut povestea lor.
- Scuze, crezi că ai putea să îmi înapoiezi carte?
Mi-am ridicat privirea spre cel ce vria cartea. Pentru câtva secunde, aveam impresia că timpul s-a oprit în loc. Era exact cum mi-am imaginat acel ‚‚Făt-frumos'' pe bicicletă, dar fără ea. Era cu o palmă mai înalt decât mine, nu tocmai plin de muşchi, de pătrăţele nici nu mai zic, cu ochii de un albastru sincer, iar căciula îi ascundea părul probabil tuns periuţă.
- Heeei! şi-a plimbat mâna prin faţa mea, rupându-mi transa.
- A, da, sigur, i-am întins-o.
- Mulţumesc.
A băgat-o în ghiozdanul albastru, după care s-a uitat din nou la mine.
- Mulţumesc că ai găsit-o. Credeam că am pierdut-o...
- Pentru nimic. Era chiar aici, am făcut semn spre trotuar.
Mi-a zâmbit, după care s-a întors să plece, dar nu avea să scape aşa uşor.
- Hei, ai citit-o? l-am întrebat de parcă nici nu vroia să plece.
- A, nu. E pentru sora mea. Îi plac cărţile romantice, şi-a dat ochii peste cap.
- Dar ţie? am continuat.
Vroiam să mai stea cu mine, să îi aud vocea. Chiar îmi plăcea şi nu aveam de gând să mă las cu una cu două.
- Eu le prefer pe cele de aventură şi mister, a zâmbit din nou. Ţie?
- Şi mie. Cu toate astea, aş vrea să îl încerc şi pe Shakespeare. Crezi că ai putea să îmi împrumuţi şi mie cartea? am zâmbit în continuare.
- Da, sigur. Poftim! mi-a întins-o.
- Mulţumesc, dar cum o să ţi-o returnez? am făcut pe supărata.
- Ne putem întâlni aici peste o săptămână? s-a oferit.
- Sigur! Dar ar trebui să îmi laşi numărul tău, în caz că întervine ceva, am adăugat repede.
- Da, ai dreptate.
Am făcut schimb de numere şi mi-am continuat drumul. Poate că Romeo şi Julieta nu au rămas împreună, dar am de gând să încerc. Nu visez la căsătorie sau ceva asemănător, momentan mă mulţumesc şi cu o simplă relaţie. Cuvânt cheie: momentan.
Până a doua zi, am devorat toată cartea. Nu am înţeles toate acele metafore şi figuri de stil, dar cui îi pasa? Am priceput ideile principale şi aveam să îl văd din nou pentru a-i returna cartea. A răspuns destul de repede.
- Alo?
- Alo. Sunt Raluca. Am terminat de citit cartea care mi-ai împrumutat-o.
Bine, aveam emoţii. Mai ales pentru că nu ştiam cum îl cheamă. N-am făcut cunoştiinţă.
- A, da. Păi, ne vedem unde ne-am întâlnit ultima dată într-o oră?
- Da, e bine aşa. Ne vedem acolo.
Şi aşa am ajuns să stau afară, în mijlocul drumului/trotuarului aşteptând pe... nici nu ştiam sigur cine. Am menţionat cumva că e începutul iernii? Frigul e la apogeu, iar cei de la ştiri au spus că o să înceapă ninsoriile. Deci, aşteptând în mijlocul trotuarului pe vremea asta nu e tocmai cea mai plăcută activitate... Într-un final, a apărut şi el. Stau la 10 minute de locul de întâlnire şi nu am stat prea mult în oglindă, ci am pornit să-l aştept, aşa că am avut de stat...
- Ceau!
- Ceau! Îmi returnezi te rog cartea? a întrebat binedispus.
- Sigur.
I-am întins-o. Nu ştiu dacă era din cauza frigului sau a emoţiilor, dar am scăpat-o pe jos.
- Îmi pare rău, am spus repede şi m-am aplecat după ea, dar el a făcut acelaşi lucru.
- Nu-i nimic, dar ne-am ciocnit cap în cap. Îmi pare rău!
A luat el cartea. Mi-a dat bretonul la o parte şi părea că îmi examinează ‚‚rana''.
- Cred că o să trăieşti, a început să chicotească.
- Eşti sigur? Şi dacă nu? i-am continuat jocul.
- Dacă nu... părea că se gândeşte, o să-ţi aduc flori, a început să râdă.
- Nesimţitule.. i-am dat una în braţ, deşi părea că a simţit-o.
- O, dar nu sunt nesimţit, a spus după care a plecat în jos pe stradă.
- O, dar eşti.
L-am ajuns din urmă şi mergeam în ritm cu el. Nu se grăbea, se plimba... cu mine. Iar eu eram în al nouălea cer..
- Şi ce aş putea face pentru a mă revanşa? a întrebat cu un rânjet.
- Păi... era rândul meu să mă gândesc.
- Nu uita că poţi cere orice vrei, mi-a făcut cu ochiul.
- Ce zici... am făcut o pauză pentru efect, în care m-am apropiat de el, şoptitndu-i la ureche, să-mi mai împrumuţi o carte?
Probabil că se aştepta să îl sărut, dar exact asta am vrut.
- Da... sigur... a început să se bâlbâie, roşind tot.
M-am făcut că nu observ. Am fost până la el acasă să schimbe cărţile. Mi-a adus ‚‚Inviraţie la vals''.
- N-am auzit de ea, am comentat eu repede.
- Nu? părea surprins.
- Nu, am confirmat repede.
- Citeşte-o, cred că o să-ţi placă, mi-a zâmbit din nou.
Am ajuns acasă cu un zâmbet pe faţă. Dany se uita la mine de parcă eram extraterestru.
- Tu ce ai păţit?
- Nimic.
Am plecat în cameră, sperând să scap de el, dar am uitat că o împărţim.
- Sper că nu ti-ai găsit alt tocilar, mi-a spus acuzator.
- Nu e treaba ta, i-am spus răspicat.
Ne uitam tăios unul în ochii altuia. Nu sunt eu tocmai mică, dar el e chiar înalt.
- Măcar e mai bine decât Georgiana, a murmurat şi s-a dus la calculator.
- Ce vrei să spui? dar nu mi-a răspuns.
M-am dus la calculator şi l-am restartat.
- Hei, eram în mijlocul unei discuţii! a ridicat vocea şi s-a uitat nervos la mine.
- Ce vrei să spui prin; ‚‚e mai bine decât Georgiana''? am întrebat supărată.
O fi ea mai nebună, ţăcănită şi tot restul, dar e prietena mea.
- Adică, s-a ridicat de pe scaun, nu îmi plac iubiţii tăi, dar pentru prima dată prefer sa fi cu un tocilar decât cu un emo!
- Poftim? am întrebat chiar furioasă.
- O, nu te face că nu şti! Azi-noapte se tăia cu el în cimitir! Profana morminte! se criza, dar nici eu nu mă lăsam.
- Nu profana nimic!
- De unde şti? Nu-mi spune că ai fost acolo?
- Nu, nu am fost, dar o cunosc! ţipam unul la altul.
- Foarte bine! Îţi interzic să mai ieşi cu ea!
Era foarte nervos, se vedea pe faţa lui, dar eu nu am făcut decât să râd.
- Să-mi interzici? Tu nu-mi interzici nimic mie! Fac ce vrea şi cu cine vreau! Aşa că dacă vreau să profanez nişte morminte la noapte, o voi face şi cu asta basta! Nu te mai băga în viaţa mea!
- Ba mă bag! Nu am de gând să te las să-ţi distrugi viaţa!
- Ha, uite cine vorbeşte! Şi mă rog, Domnule Perfect, ce căutau azi noapte în cimitir?
Întrebarea mea la luat pe nepregătite. S-a dat puţin în spate, după care a răspuns calm:
- Adi a vrut să îşi viziteze bunica.
- Să-şi viziteze bunica... azi-noapte... în cimitir... mă abţineam să nu ţip. Mă crezi proastă?! am explodat din nou. Nimeni nu-şi vizitează bunica în cimitir la miezul nopţii!
- Doar îl şti că e nebun, a spus pe un ton mult mai calm decât al meu.
- Şti ce? Nu-mi pasă. Doar ieşi din viaţa mea!
Mi-am luat geaca în mână şi m-am îndreptat spre uşă. L-am auzit cum a strigat din cameră:
- Şti că o fac pentru că îmi pasă de tine!
- Ei bine, ar trebui să-ţi pese de altcineva! am ţipat înapoi după care am ieşit pe uşă.
Am petrecut restul zilei auzind-o pe Gergiana povestind într-un despre cum s-a tăiat cu tipul acela în cimitir, cât de blând e, cât de bine ştie să bandajeze pe cineva... Într-un final, nu am mai putut să o suport şi nici cititnd cartea cu voce tare nu mă ajuta, aşa că am plecat în parc, deşi statea să ningă. Preferam să stau afară în frig decât cu fratemiu sau cu prietena mea.
Până la urmă, a trecut şi ziua aia. Când m-am întors acasă, atât tata, cât şi Ana, mama lui Dany au venit de la lucru, aşa că am scăpat de morala lui.
Am continuat jocul cu împrumutatul cărţilor vreo două săptămâni. Ne întâlneam zilnic, iar într-un final şi-a făcut curaj şi am fost şi noi la o întâlnire. Lucririle au mers destul de bine.
Vacanţa de Crăciun bătea la uşă, iar eu încă eram cu el.
- Sper că ai terminat cu tocilarul ăla, mi-a zis fratemiu neluându-şi ochii de la TV.
- Nu, suntem împreună, am zâmbit şiret.
- Poftim?! s-a ridicat, iar telecomanda i-a picat pe jos. Eşti cu el?
- Da, am răspuns simplu.
L-am auzit cum pleacă, însă am dat din umeri. Cine îl mai înţelege? Cu toate astea, avea să mă şocheze. Întotdeauna am urât tipii care au mai mulţi muşchi decât creier şi se pare că el nu se depărtează de categoria asta...
A doua zi, m-am întâlnit ca de obicei cu Mihai, da, am făcut cunoştiinţă între timp. Dar ceva nu era în regulă. Când m-am apropiat să îl sărut, s-a ferit.
- Raluca, ar trebui să vorbim... a spus serios.
- Sigur...
Atitudinea lui mă speria. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi de ce ochii îmi joacă feste. Adică, aveam impresia că are o tonă de fond de ten pe faţă. De când se machiază?
- Mihai, te-ai machiat cumva? am întrebat îmainte să apuce să mă zică ceva.
- Nu! s-a grăbit să-mi răspundă, dar l-am lăsat pentru moment.
În timp ce el se bâlbâia să îmi explice nu ştiu ce, eu mă jucam cu un bulgăre de zăpadă. M-am săturat să mă gândesc dacă e dat cu fond de ten sau nu, aşa că i-am aruncat bucata de omăt direct în faţă. S-a oprit imediat din vorbit.
- Nu e momentul să te joci cu neaua, a spus ofticat.
Nu i-am răspuns, doar m-am aporpiat de el. Zăpada se topea pe faţa lui, curgând şireaie spre bărbie. A luat cu ea şi machiajul, lăsând în urmă o vânătaie. Mi-am dus mâna la gură. Nu-mi venea să cred că a făcut asta. Nu-mi venea să cred că fratele meu mi-a făcut asta...
- Raluca, cred că ar fi mai bine să ne despăţim, a spus fără alte introduceri, cu ochii reci ca de gheaţă.
- De ce? am întrebat cu o voce care nu părea a mea.
Priveam în gol, dar ascultam totuşi ce zice. Eram în stare de şoc.
- Pentru că e clar că noi nu ne potrivim. Eu sunt un tocilar, iar tu... ei bine, ar trebui să fi cu cineva ca fratele tău sau prietenii lui, cu un băiat aşa cum visează toate fetele.
M-am uitat la el, deşi mi se părea că nu îl cunosc.
- Eu nu vreau pe cineva ca Dany sau ca prietenii lui. Eu vreau pe cineva ca tine... am rămas încet fără voce.
- Nu, nu vrei. Eşti doar confuză, mi-a şters uşor lacrima pe care nici nu ştiam că o am.
S-a întors să plece, dar nu aveam de gând să îl las. L-am prins de mână, oprindu-l, dar nici nu s-a întors.
- Şi ai de gând să fugi aşa, ca un laş? am întrebat indignată.
- Crede-mă, aşa e mai bine, a răspuns fără a se uita la mine.
- Pentru cine? Pentru tine? am ridicat vocea.
- Nu. Pentru tine.
Şi-a smuls mâna din strânsoarea mea şi a plecat. M-a lăsat ca o proastă, în mijlocul trotuarului, privind în gol. Simţeam că mi-a luat inima din piept şi a călcat-o în picioare. Chiar ţineam la el...
Mi-a luat câteva minute pentru a-mi reveni. M-am grăbit să ajung acasă. Nu îmi păsa că aveam de gând să cauzez încă o cearta, merita ce urma.
Am intrat val vârtej. Vorbea la telefon, părea că planifică o întâlnire. I l-am luat şi am spus repede ‚‚te sună el mai târziu'', după care am închis şi l-am aruncat pe pat.
- Hei, pentru ce a fost asta? a întrebat uşor supărat, dar i-am răspuns printr-o palmă. Bine, ce-ţi veni acuma?
- Pentru ce ai făcut asta? am ţipat direct. Cum ai putut să-mi faci asta? însă el doar a zâmbit.
- A, deci ţi-a dat papucii, dar i-am mai dat o palmă.
- Pot să ştiu de ce mi-a făcut asta? am întrebat şi m-ai nervoasă.
- Pentru că nu te merita, a spus fără nici o emoţie.
- Nu eşti în măsură să spui ce e bine pentru mine şi ce nu, l-am împuns cu degetul în piept.
- Ba da. Sunt fratele tău şi am dreptul ăsta, a spus sigur pe el.
- Frate vitreg, l-am corectat calmă. Şi mă rog, cine e potrivit pentru mine? Unul din prietenii tăi? După care salivează toate fetele? am început să ţip din nou.
- Nu, a spus foarte calm, prea calm.
- Nu? Dar cine atunci? mi-am încrucişat breaţele la piept.
A oftat uşor, după care s-a uitat în ochii mei. Şi-a pus mâna pe obrazul meu, dar i-am îndepărtat-o rapid.
- Răspunde, am spus din nou calmă şi sigură pe mine.
- Eu, şi-a potrivit tonul cu al meu.
Am început să râd. El chiar credea că glumesc, dar eu vorbeam mai serios ca niciodată.
- Foarte amuzant, acu' serios, mi-am calmat râsetele după vreun minut.
- Foarte serios, a continuat cu aceeaşi faţă.
Tot amuzamentul mi-a dispărut în clipa aceea. Mă aşteptam la orice, dar nu l-a asta.
- Dar eşti fratele meu... am spus cu voce joasă, nevenindu-mi să cred.
- Chiar tu ai spus, frate vitreg. Nu avem nici o legătură de sânge, a continuat în acelaşi ritm.
Pentru prima dată m-am uitat la el altfel decât ca la fratele meu. Ochii lui căprui erau atât de închişi încât părea imposibil de trecut de ei. Părul şaten, aproape negru stătea în ţepi în vârful capului. Pe sub mânecile tricoului se vedeau muschii lucraţi zilnic, şi, deşi nu se vedea, ştiam că în curând va mai avea două pătrăţele în plus pe abdomen. Era cu mult mai înalt decât mine, dar cum am mai spus, nu sunt atrasă de genul ăsta.
- Nu voi fi niciodată cu unul ca tine, i-am zis rece.
Nu a mai spus nimic, dar nici n-am aşteptat să-mi răspundă. Am plecat din nou. Îl învinovăţeam pe Mihai pentru că fuge, dar nici eu nu sunt mai bină. De câte ori mă cert cu el nu fac decât să fug, dar care e alternativa? Mulţumesc mult, dar prefer frigul de afară.
M-am aşezat pe o bancă în parc. Printr-o minune, nu era plină de omăt, dar era foarte rece. Paltonul meu până la genunchi nu era tocmai cel mai gros şi nici nu ţinea prea multă căldură, dar chiar nu îmi păsa.
Şiroaie de lacrimi şi-a făcut loc pe obrajii mei. Nu ştiam de ce plângeam, ştiam doar că o făceam. Poate pentru că nu mai eram cu Mihai, poate pentru mărturisirea lui Dany, sau poate pur şi simplu pentru că s-au adunat prea multe şi simţeam nevoia să le dau drumul. Şi asta am făcut...
După puţin timp, am simţit pe cineva care s-a aşezat lângă mine. Nu mi-am întors capul. Eram sigură că arăt oribil, cu ochii umflaţi de plâns şi tot restul.
- Unei fete frumoase nu îi stă bine să plângă, a spus blând.
Mi-am ridicat capul şi m-am uitat la el printre şuviţele roşcate. Parea un pic mai bine făcut decât Mihai, chiar ceva mai înalt, părul mai lung şi blond îi ieşea de sub căciulă, dar nu îi ajungea până la ochii căprui deschis. Erau atât de plini de blândeţe şi bunătate, încât m-am pierdut în ei pentru câteva secunde. Nu am mai făcut asta de când eram cu el...
Mi-a dat şuviţele drepte de pe faţă. Nici măcar căciula nu mi-am luat-o... Mi-a şters lacrimile cu o batistă, după care mi-a întins-o. Altele nu au mai căzut...
- Poftim.
- Mulţumesc... am spus cu voce joasă.
Mâinile lui erau mai fierbinţi decât un calorifer în comparaţie cu ale mele.
- Eşti îngheţată, mi-a ţinut mâinile în ale lui.
După câteva minute, mi-a dat drumul şi a început să caute prin buzunare. A scos o pereche de mănuşi şi mi le-a pus.
- Gata. Nu putem să te lăsam să îngheţi, nu? a zâmbit şi înainte să-mi dau seama, şi eu i-am urmat exemplul. Ce prost sunt! şi-a lovit palma de frunte.
- Ce s-a întâmplat? l-am întrebat nedumerită.
Nu mi-a răspuns. În schimb, şi-a dat jos căciula şi mi-a pus-o mie.
- Nu tre... dar nu m-a lăsat să termin.
- Fără comentarii. Tu ai nevoie de ea mai mult decât eu.
Şi-a scuturat un pic capul. Părul i s-a aranjat de parcă tocmai s-a ridicat din pat, dar arăta drăguţ.
- Acum îmi spui de ce stai pe o bancă în parc, în mijlocul iernii plângând? Ochii tăi albaştrii nu merită acest tratament, a spus zâmbind.
Ceva îmi spunea să am încredere în el. I-am povestit ce s-a întâmplat. Urma să-mi spună ceva, dar Dany s-a gândit că e momentul perfect să ne întrerupă.
- Raluca, cine e tipul? a întrebat cu ură.
- Nimeni care să te intereseze, i-am răspuns rapid.
- Dă-i căciula înapoi şi hai să mergem, a continuat.
- Dany! Lasă-mă în pace!
N-am apucat să mai spun sau să fac nimic. Totul s-a petrecut în decurs de câteva secunde. Dragoş s-a ridicat şi cearta s-a mutat între ei:
- Nu crezi că eşti cam egoist?
- Nu crezi că nu e treaba ta?
Stăteau unul lângă altul. Dany era cu un cap mai mare, dar asta nu părea să îl sperie pe noul meu prieten. Nu a apucat să răspundă că s-a trezit cu un pumn în faţă.
- Ce? Crezi că vei rezolva ceva dacă dai în mine? Hai, dăi, dar nu v-a schimba nimic, l-a provocat.
În momentul acela am tâşnit de pe bancă şi l-am înpins din traiectoria pumnului. Şi, ca într-un film plin de clişee, eu am fost cea care l-a încasat. În următoarea secundă, eram pe jos, cu mâna pe obrazul drept. Mă ustura îngrozitor de tare şi eram sigură că avem să mă aleg cu o vânătaie de toată frumuseţea.
- Raluca, îmi pare rău... a încercat să mă ridice, dar mi-am smuls braţul din strânsoare.
- Doar lasă-mă. Ai făcut destule, a spus rece şi clar.
Dragoş m-a ajutat să mă ridic. Nu i-am aruncat nici măcar o privire, deşi eram sigură că a făcut-o amicul meu şi pentru mine. Când mi-am dat seama unde mă duce, am început să mă agit în faţa uşii.
- Dragoş, nu cred că e o idee bună...
- Nici să nu aud.
Chiar atunci, uşa masivă s-a deschis.
- Ra Raluca? abia apoi a observat viitoarea vânătaie. Nenorocitul! şi-a încleştat pumnul furios.
- Ne laşi să ne intrăm sau ne ţii aici toată ziua? l-a trezit puţin.
- Da, scuze.
A plecat după ceva rece şi nişte dezinfectant, plasturi şi ce mai era nevoie pentru rănile lui lui şi ale mele, lăsându-mă singură cu Mihai.
- Raluca, îmi pare rău. Dar nu înţeleg de ce a făcut asta, doar... mi-a pus degetul pe buzele lui pentru a-l opri.
- Nu mai contează... doar încălzeşte-mă...
O lacrimă mi s-a prelins pe obraz. M-a îmbrăţişat. Nu-mi mai păsa de vânătaie sau de altceva. Pentru câteva clipe, eram doar eu şi el, şi speram ca aşa să rămână totul...
- Hei, mă ajută şi pe mine cineva? Ştiţi că nu mă pricep la curăţatul rănilor...