Monstrul

XXVII. Prima lecție

           În ziua aceea mai dăduse ochii unul cu altul, în afară de cina pe care o luaseră împreună. Era puțin tristă deoarece nu venise să doarmă cu ea. Credea că după sărut vor fi mai apropiați, dar era doar o speranță falsă.
              Avea un gol în stomac și abea putea să-și potolească lacrimile. Ar fi vrut să-i strige în față că era nedrept și că nu se putea comporta așa cu o fată cu care a dormit și cu care s-a sărutat.
            Stropii mari de ploaie se izbeau brutal de sticla geamului ei. Ploaia avea o explicație științifică, dar ea își crease propria teorie. Credea că sus în ceruri, exista un ocean mare care trebuia golit pentru a îl umple din nou. Probabil era absurd să creadă așa ceva, da era mai ușor de explicat decât fenomenul.
              Deschide încet ușa camerei și privește într-o parte și în altă pentru a găsi gărzile. Se pare că nu-și mai făceau treaba sau Harry și-a dat seama că nu are nevoie de așa ceva. Coboară încet scările, încercând să nu facă gălăgie.
            Era neobișnuit de liniște, așa de liniște încât își putea auzi respirația. Înghite în sec și deschide ușa bucătăriei. Toată casa era o combinație dintre stilul vechi și stilul modern.
           Gresia era neagră, cu câteva floricele albe în fiecare colț stâng alt fiecărui pătrățel. Mobila era una nouă, frumos lăcuită. Avea dispozitivele care trebuiau fi în fiecare casă, poate chiar unele nefolositoare Dulapurile erau suspendate pe peretele crem, sub ele fiind alte dulapuri. Nu înțelegea de ce erau atât de multe, erau inutile. Oricine ar intra aici și-ar fi dat seama că o părere feminină mobilase locul.
             Deschide puțin geamul, pentru a aerisi. Țârâitul mărunt al stropilor calzi de apă care spărgeau pe trotuarul fierbinte, se auzea strident în casă. Dumnezeu fusese nemilos cu aceste ființe mici ce împrospătează pământul, se distrugeau când se atingeau de ceva solid.
              Chiar dacă nu simțea lipsa părinților ei așa tare, o simțea și devenea din ce în ce mai apăsător. Voia să-i revadă și să le spună că nimic rău nu se întâmplase cu ea, ca apoi să le spună că îi iubește. Ar fi venit înapoi aici  și ar fi făcut tot ce ar trebui pentru a rupe blestemul.
              Își mușcă buza și întinde mâna pe fereastră. Imediat se udă. Era o senzație minunată și relaxantă. În momentul acesta ar fi vrut să poată ieși în grădină și să alerge de nebună în ploaie. Oftă și se așeză pe scaunul măsuței din mijlocul încăperii.
              Își ridică piciorul drept peste cel stând, astfel ele fiind lipite. Era îmbrăcată normal, cu o pereche de blugi albaștrii și un tricou mov. Era cât se poate de plictisită, nimeni nu o vizitase astăzi, nici măcar doamna care-i aducea mâncarea. Privi în gol până o mână micuță începi să i se agite în fața.
             -Bună! zâmbi.
               Fetița o privi cu obrajii roșii. Avea părul blond și ochii mari, negrii. Nu avea mai mult de un metru și mai puțin de șase ani.
               -Sunt Madeline!
               -Janette!
                Avea pielea măslinie și fină. Își aducea aminte de copilăria ei, era la fel ca Madeline.
               -Vrei să ne jucăm? pune două păpusii pe masă.
                 Erau vechi și ciufulite, dar foarte importante pentru ea. Le dăduse amândurora un nume, Amelia și Casandra. Ele erau bune prietene și mergeau împreună oriunde. În scurt timp, fata îi era dragă.
               -Pot să-ți văd camera? Am auzit că e foarte frumoasă! îi lasă privirea în jos și se joacă cu hainele păpușii care era în poala ei.
                -Sigur! îi făcu semn s-o urmeze.
                 Madeline păsi uimită în încăpere. Puteai vedea entuziasmul foarte ușor pe fața ei.
                Se îndreptă spre geam și-și pune mâinile pe el. Respirația ei caldă îl aburea.
                Stăteau acolo de câteva minute fără a spune nimic. Ușa se închide brusc cu un zgomot asurzitor. Janette tresări, ca apoi să alerge spre ea. Era încuiată.
                -Ești așa naivă! râde malefic o voce sâsâită.
                   Inima îi pompa în piept cu viteză, mai avea puțin și sărea de la locul ei. Ochii ei se umplură rapid de lacrimi, pe care le și vărsă.
                 -Madeline? întrebă.
                  Fata se întoarce spre ea. Un zâmbet răutăcios îi apăru pe buze, ca apoi cu viteza luminii să se repeadă la ea. 
                Acum nu avea un chip, era doar cenușa neagră. Sufla aer rece pe fața speriată a femeii. Plângea într-un colț al camerei, așteptând salvarea care părea că nu mai vine.
              Ochii îi erau strânși închiși, în încercarea de a face monstrul să dispară. Chiar dacă nu-l vedea, îi auzea și simțea respirația rece . Mirosea a cadavru, cel mai oribil miros existent.
             -Te rog! suspină.
             Corpul ei tremura, și nu din cauza frigului. Voia să se îmbărbăteze, să-și spună că era doar o simplă fetiță și că imaginația îi juca feste, dar era imposibil. Era ca și cum gura ei nu se putea deschide pentru a vorbi, o putea face doar pentru a suspina.
             -Vrei să ne jucăm? o întreabă Madeline, aplecându-și capul.
              Nu știa sigur dacă numele ei era Madeline, dar alt cumva nu-i putea spune. Nu-i putea spune monstru, i-ar fi adus pieirea.
              Aude cum ușa e trântită brusc de perete. Ca într-un film de prost gust, Janette leșină fără a afla finalul.
             În această zi învățase ceva important: oricine, ori cât ar fi de mic, îți e dușman.