-----------Uitare------------
Într-un final am realizat că nu era cale uşoară în a lupta contra conducerii. Fie muream şi câştigau ei, fie luptam şi eram salvaţi. Ori cel puţin aveam o şansă la o viaţă mai bună. Aveau nevoie de un conducător. De cineva să le arate drumul, să îşi asume responsabilitatea. Să încaseze loviturile. Eu... Pe mine mă doreau moartă mai mult decât orice în lume..
Totul era clar acum. Încă o încercare destinată distrugerii mele. Nu puteam să cred, erau dispuşi să ucidă atâția oameni nevinovați doar pentru că mă considerau o amenințare pe mine?! Am simţit cum încep să clocotesc de nervi. O durere groaznică de spate ma cuprins. Simţeam cum ochii mei se transformă la propriu în foc. Eram gata să urlu când mâna lui Bruce ma rupt din transă. Totul revenind la normal. Am ieşit afară.
–Calmează-te. Totul va fi bine.
Inima mi-a tresărit. Dacă au încercat s-o atace şi pe Katherine?! Trebuie s-o sun!
–Voi încerca.
Formez numărul cât de repede pot. Hai, răspunde.... Te rog să fi bine.
–Hei sis.
De celălalt capăt al firului se aude vocea fericită a Katherinei. Am răsuflat uşurată. Nu aveam cuvinte suficiente pentru a mulţumi cerurilor că era bine.
–Hei, voiam să văd cum merg lucrurile la rude.
Spun eu după o gură adâncă de aer.
–Totul e minunat, dar îmi e dor de tine sis.
–Şi mie de tine sis.
–Deci trebuie neapărat să îți povestesc ce am pățit azi.
–Toarnă tot.
–Eram cu verişoarele mele mai mici în magazin şi ne țineam de mâini. Am închis ochii pentru o clipă şi mi-am închipuit că sunt copiii mei şi ai lui Kemal.... ce nebunie nu?
Am zâmbit. Era mai mult decât bine.
–Chiar deloc. Şti că într-o zi aşa va fi.
–Chiar sper sis.
–Îți promit eu. Am avut dreptate şi când ți-am zis că te place.
–Sper să ai gura aurită sis.
–Şi eu. Ok mă bucur că eşti bine mai vorbim mâine. Te iubesc sis, ai grijă.
–La fel sis. Pupici.
–Pupicei.
Am închis strângând telefonul la piept. Bruce se uita la mine cu o privire din aceea plină de compasiune.
–Voi două chiar țineți una la alta mult.
Mi-am îndreptat ochii înlăcrimaţi spre el abia reuşind să nu izbucnesc în lacrimi.
–Normal, e ca o soră pentru mine.
–Păi se pare că erau toți afară când a izbucnit incendiul. Cu excepţia a câtorva persoane, care au scăpat cu răni uşoare.
–Ce uşurare. Bruce, te rog du-mă acasă.
Bruce a dat din cap şi ma ajutat să urc pe motocicletă. Nu voiam să fiu aici când ajungea poliţia şi salvarea. Alte întrebări, alte îngrijorări fără folos ce nu voiam să i le provoc mătuşii mele.
Drumul spre casă a fost lipsit de replici. Nici nu voiam să fie altfel. Aveam nevoie de linişte ca să îmi clarific gândurile. Nevoia de o revoluţie era urgentă. Bruce a oprit la capătul aleei.
–Cum poate cineva să fie atât de ......
–Crud? Aşa au fost de când îi ştiu. a spus el provind îl gol N-au fost victime, asta e intersant.
–E vina mea! Ar fi ...putut să.... Şi dacă... Katherine pățeşte ceva n-aş putea să mi-o iert...
De abia îmi puteam stăpânii lacrimile, vorbeam printre suspine. Bruce ma strâns în brațe şi atunci am izbucnit.Dacă îmi puneam mătuşa în pericol? Nu mi-aş fi iertat-o dacă pățea ceva! Un val de griji ma curpins. Bruce mi-a ridicat fața şi mi-a şters lacrimile de pe obraji.
–Dacă asta te face să te simți mai bine, poți dormi la mine.
Am dat din cap în semn că nu. Nu voiam să mai pun pe nimeni în pericol.
–Mă descurc. Mersi.
După lungi rugăminţi şi refuzuri , l-am privit cum se departa. Am făcut câţiva paşi însă nu puteam... O durere inimaginabilă mi-a străpuns coşul pieptului. Fără să îmi dau seama m-am gândit la Lucas.
–Eşti bine!?
Acesta apărând de nicăieri încurajându-mă să mă sprijin de el.
–Eu....
Am izbucnit în lacrimi.
–Of prostuţă mică. Vino aici.
Ma strâns la piept. Şi-a dat seama... Rana mea nu era în exterior, era în interior. Ştia ce voiam să fac. M-am afundat în braţele lui vărsându-mi sufletul.
–Sunt aici. Sunt aici.
Mi-a aplicat un sărut pe frunte apoi mi-a ridicat barbia în sus.
–Te pot ajuta.
–Nu.. Vreau să simt asta! Vreau să... să-i urăsc cu toată fiinţa mea Lucas! Dacă tuşa şi unchiul păţesc ceva eu... Eu..!!
Mi-a pus degetul peste buze. Apoi mi-a lipit capul de pieptul lui.
–Inainte de asta trebuie să facem ceva. Crezi că eşti în stare?
Inima lui bătea accelerat.
–Dacă asta îi va ţine în siguranţă, atunci da.
Înghit în sec pe măsură ce Lucas îmi explică ce eram nevoită să fac.
–Ne vom strecura înăuntru şi le vei spune că sunt invitatul tău surpriză la cină. Unul din noi se va strecura în bucătărie şi le va turna porţiunea asta în băuturi. E pentru muritori. Îi protejează de orice moarte supranaturală. Am strecurat-o din seiful şefilor într-o seară.
Lucas face o pauză aşteptând să îmi vadă reacţia. Înghit în sec :
–Ok... Mai e ceva, aşa e?
Dând din cap priveşte în altă parte abătut.
–Lucas...
–La câteva minute după ce îl vor consuma...un somn adânc va pune stăpânire pe ei. În acel somn, toate memoriile lor cu tine şi orice legătură sentimentală se va rupe. Ei...
–Mă vor uita...
Soneria a răsunat cu ecou, asemeni unei condamnării peste inima mea. Regrete, resemnării, trebuia să le înfrunt. Acum ori niciodată Lilith. Dacă vrei să îţi protejezi familia şi prietenii trebuie să dispari din viaţa lor o vreme. Oare va dura numai o vreme? Ah, atâtea îndoieli.
–Lilith tu eşti?
Vocea fericită a mătuşii mele ne-a întâmpinat de cum am intrat în casă. Mi-am dat încălţămintea jos şi ciorapii. Ah... Adoram senzaţia aceea de rece. Cel puţin apucam să mă bucur de ea o ultimă dată.
–Da tuşa. Avem musafiri.
–Spune-mi Laila. a zis tuşa întinzând mâna spre Lucas
Am înghiţit în sec. Încercând să nu mă gândesc la faptul că în casa noatră era un vampir. Încercând să alung gândul de resemnare a ceea ce urmam să fac.
–Eşti bine Lil?
Privirea plină de grijă a unchiului mi-a adus aminte că trebuie să fie un adio vesel. Cel puţin pot să încerc să fiu bine pentru ei. Măcar acum.
–Daa... Doar puţin obosită. Lucas el e Tom unchiul meu. Unchiule acesta e...
–Încântat. spuse unchiul vesel strângându-i mâna lui Lucas
Lucas s-a dat înapoi crezând că unchiul voia să îl atace. Vizibil amuzată am bufnit în râs. Porbabil erau reflexe din luptele trecute.
–Nu muşc.
–Mă scuzaţi. a spus Lucas râzând
Păi, se putea şi mai rău.
–La cât de des se strecoară Lilith afară credeam că n-o să te întâlnim niciodată. Şi cum v-aţi cunoscut voi porumbeilor?
Am sărit amândoi ca arşi :
–Nu! Noi nu suntem..!
Unchiul şi mătuşa mea s-au uitat cu subînţeles unul la altul.
–Evident că nu. spuse tuşa râzând
Apoi ne-a condus la masa din spatele casei, radiind de fericire. Am răsuflat uşurată că nu au mai pomenit nimic de ideea cum că suntem un cuplu. De ce ar crede asta? Lucas se aşează lângă mine strângându-mi mâna pe sub masă. Probabil a simţit că eram agitată. I-am zâmbit şi i-am strâns mâna înainte de a fi eliberată din strânsoare. Şi spre marea mea uimire s-au înţeles foarte bine cu Lucas, fiind pasionaţi de acelaşi subiect, istoria. Cina a decurs frumos.
În timpul mesei, de când eram mică, simţeam că lipsea cineva. Chiar şi atunci când aveam oaspeţi. Aveam un gol în inimă. O vreme pe când eram îndrăgostită de Issac nu l-am mai simţit. Credeam că el va umple partea lipsă din familia şi inima mea. Că va lupta pentru inima mea. Da, credeam în romanţă. Însă acel gol s-a adâncit mult în ultima vreme. Din groapa de sentimente aruncate, a devenit o prăpastie de nestrăbătut. Încercam s-o ocolesc, să nu mă gândesc la persoana care mi-a provocat acea durere, acel gol. Ca şi când nu l-am iubit niciodată. Dar dacă totuşi....
Spre finalul serii Lucas mi-a făcut semn cum că era timpul.
–Vrea cineva de băut? am întrebat eu
–Da! au răspuns toţi în cor
–Vin să te ajut.
–Nu este nevoie Lucas.
–Insist. a zis el venind spre mine la o distanţă de câţiva milimetrii tăindu-mi şi ultima fărâmă de respiraţie
–Uite la ei Tom, se comporta ca un cuplu căsătorit.
Cu gura căscată ne-am uitat amândoi spre Tom şi tuşa neştiind ce să spunem. Ei râzând, noi rânjind fals. Cu coada între picioare ne-am făcut drum spre bucătărie. Puteam să citesc stânjeneala de pe faţa lui Lucas.
Ne comportam ca nişte copii. Am inspirat adânc aer în piept, lăsând un oftat profund să îmi părăsească trupul.
–Sunt atât de....
–..buni? am întrebat eu privind în gol
–Da.
S-a apropiat de mine aşezându-şi mâinile pe umerii mei.
–Ce fac eu Lucas?
Mi-am afundat capul la pieptul lui. Lucas ma mângâiat pe cap ridicându-mi bărbia. A scos o sticluţă şi a prins în ea o lacrimă ce s-a prelins de pe obrazul meu.
–Lilith. Faci ce trebuie.
Mi-a înmânat sticluţa. În momentul când mâinile noastre au atins sticla lichidul şi-a schimbat brusc culorile. Din roşu în negru mai apoi într-un alb orbitor. La final a revenit la forma iniţială, transparentă.
Cu respiraţia întretăiată am privit spre Lucas, el fiind la fel de surprins. Am ignorat evenimentul. Lucas mi-a îndreptat mâna spre pahare.
–Adio. am şoptit eu mai pentru mine pe măsură ce porţiunea se scurgea în cele două pahare
Am ridicat două pahare, unul pentru mine fiind fără porţiune şi celălalt pentru tuşa. I-am făcut semn lui Lucas spre celelalte două, iar el mi-a urmat exemplul.
Cu fiecare pas simţeam o greutate de neimaginat cum presa asupra inimii mele.
Ce făceam? Oare era bine să le răpesc dreptul de a lupta? Eram gata să îmi dau şi viaţa pentru persoanele la care ţineam. Şi dacă luptau ce puteau să facă? Nu! Ar fi fost ca o condamnare la moarte sigură.
Încercăm să îmi repet că făceam bine. Să îi dictez creierului meu că singura cale de a îmi proteja familia era în faţa mea.
–Lilith.
Vocea lui Lucas era decisivă. Asta nu putea să mai aştepte.
***********
După cină l-am condus pe Lucas spre poartă. Liniştea serii a pătruns adânc în inimile noastre. Un moment de linişte. Clipe în care mintea mea nu se gândea la nimic. Mă simţeam ciudat.
–După ce îşi va face efectul poţi sta cu mine dacă vrei..
–Scuze, ce?
Sau cel puțin așa mă simţeam până ce Lucas a deschis gura. Să stau cu el?
–Ştiu că sunt nişte momente grele şi probabil ai nevoie de un......
Se opreşte pentru a îşi curăţa gâtul. Înghit în sec.
–Lucas... Eu..
–..ai nevoie de un prieten Lilith.
Închid ochii şi inspir adânc. Nu aveam timp să îmi plâng de milă.
–O sa te aştept să vi cu maşina.
Am plecat spre camera mea şi mi-am făcut bagajele în linişte. Nu voiam să trezesc pe nimeni. Inima mea a început să bată cu putere pe măsură ce coboram scările. Arunc o ultimă privire înăuntru înainte de a mă aventura afară.... Unde mă aştepta Lucas.
Cu grijă mi-a aşezat bagajele în maşină, apoi s-a aşezat pe scaunul şoferului.
–Voiam să îţi spun ceva...
Dar cuvintele îmi îngheaţă pe buze.. Ieşind un urlet :
–Lucas ai grijă!!!
--------Next ?
Ştiu că este mai scurt :)) dar continuarea este în capitolul următor.
Dacă vă place nu uitaţi să votaţi.
Voi posta următorul capitol la 10 voturi ♥♥