A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă și-mi dă ordin să plec cu o secție în sat să fac poliție și anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de țiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărășesc până acolo, ca să fac o percheziție severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele și iarba au străluciri de rouă. În fața cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieșit toată țigănimea, și așteaptă înspăimântată să ajungem la ea.
Am severitate în obraz, pe care ți-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morții. Sunt hotărât să procedez exemplar.
- De ce-ați jefuit satul?
Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriți, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine știe, înțelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo șapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-șase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele și burțile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgașul roților. Sunt frumoși ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.
- Și-acum, cu ei toți...
Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă uimește de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, militărește:
- De ce ai furat?
Întoarce disprețuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura și devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Râde de i se văd dinții albi, cizelați într-o neasemănată mică potcoavă de fildeș și întoarce capul într-o parte, cu o mână în șold.
Mă duc mânios spre ea, smucesc de șorțulețul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.
- Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaște cât de colo că e furat? Și umbreluța asta roșie?
Ține în mână și o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluță de mătase vișinie.
- Dacă plouă? și-și sucește mijlocul subțirel de are acum talia toată întoarsă în lături.
- Dacă plouă, trebuie să furi, ai? și scurt: Am să te împușc.
Face cu piciorul gol și măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de șarpe în noroi și răspunde, fără să se uite la nimeni:
- De ce să mă împuști?
Sunt furios.
- Pentru că furi... înțelegi? pentru că furi... pentru că ești "hoață".
Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învățați, și restul țigănimii privește pierdută de spaimă.
- Unde stai? și o pironesc cu privirea.
Îmi arată cu mâna vag și surâde semeț, cu buzele roșii și îmbietoare ca vinul negru.
E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică.
- Hai acolo, hai la ea!
Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuțe vechi și strâmbe, boite gălăgios cu roșu, albastru sau galben tare.
Soldații scotocesc prin casă, nu mai știu nici eu dacă găsesc sau nu "corpuri delicte".
Sunt enervat, e în mine o răscolire de cușcă întărâtată.
- Ajunge, venim mâine să facem percheziție din nou. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. Pe asta - și o arăt soldaților cu dispreț - o luăm cu noi, hoția ei e dovedită.
Încep să se văicărească toți bătrânii să le lăsăm fata. Ochi speriați, fețe de ceară și mâini negre care se întind spre noi...
- Lăsați-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a furat.
- O să vedem, la judecată.
O așez între santinele și pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... și începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluța roșie. Când, ca să treacă vreun șivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânși de șorțul strâmt, par înveliți ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânși în mănuși.
Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unități. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriți, neștiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe gânduri.
- Dați-i drumu... și mi-e privirea grea de frământare.
Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluța roșie și, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii acum verzi, adânci și copilăroși:
- Eu ce fac?
O privesc încruntat, mânios:
- Ce faci? Te duci acasă... hoațo.
Pune mâna micuță și mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea.. și încet, în șoaptă caldă și bună:
- Rămâi și dumneata.
Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi și limpezi ca apa umbrită de salcie.
- Lasă-mă-n pace!
Și pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic.
- Vino la noapte, vin eu în sat...
Aș vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea.
- Nu se poate... Rămân aici.
Plec copleșit de o prăbușire de tristețe și simt toată umezeala serii în mine. Când după vreo zece pași întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în șorțul albastru de Gretchen, în jurul capului oval și măsliniu cu umbreluța ca o aură roșie, de sfântă a păcatului.
Și, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu silueta rămasă pe loc și umbreluța roșie.
Până s-ajung la regiment, situația se și lămurește. Era o recunoaștere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăși, fără să vreau, o constatare penibilă pentru inteligența mea. De câte ori, înainte de luptă, pun mănușile de piele brună, totul se rezolvă ușor. Știu că e stupid, dar este peste puterile mele ca să nu constat coincidența asta.
Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, și la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toți, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aș vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de șerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscorțoșate de apă, de prisos o foaie de cort în cap.
Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o "cotă" uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie de înălțime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa Brașovului.
Simțim toți că aici va fi întâia luptă grea. Orișan și cu mine, ca strategi și tehnicieni ai batalionului, suntem consultați cu îngrijorare de către camarazii ceilalți, care ne cred, pare-se, și chiromanți.
- Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălțimea, e de părere Orișan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoșați de ranițele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată.
- Și-așa va fi greu. E un punct de observație, care va fi apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănușile. E un refugiu de lașitate atât de intimă, că niciodată nu l-aș spune nimănui. Nici lui Orișan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Țânțar. Într-o seară numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deși noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să executăm, oricât am fost de uluiți, ordinul diviziei și ne-am așezat în avanposturi cu fața la nord-est, deci cu spatele la dușman, pur și simplu. Pe la miezul nopții, o recunoaștere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofițerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu "fața la spate". Mai târziu, iar o scurtă și vehementă încăierare, și ajungem pe malul Oltului.
Acum știm precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când malul dinspre noi formează un adevărat șes. Nu vom rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom ascunde așteptând ziua de atac.