Deci o să încep prin a vă spune că am dat miercuri bilingvul la engleză și am avut un text în care apărea de două ori cuvântul Players. Rânjeam ca idioata gândindu-mă la această carte. Știu, nebunăăăă!
Amanda P.O.V.
Oboseală....Oboseală e cuvântul care mă definește în momentul de față. Am cearcăne enorme, care relevă noaptea mea albă. Nu am putut să pun geană pe geană, de fiecare dată când încercam să adorm, amintirea zilei de ieri îmi invada gândurile. În fața ochilor mi se derula numai acel moment în care Chris îi spune javrei ălea de Jessica că o iubește. Încă tot șocată sunt și nu pot să înțeleg cum a putut să facă asta. Cu toate că durerea este mare, încă tot îl iubesc. Poate suna ciudat și s-ar presupune că ar trebui să îl urăsc, însă îmi este imposibil. Poate în timp sentimentele mele se vor stinge. Mă uit în oglindă și mă sperii. Cum se poate ca sperietoarea de ciori din fața mea să fie aceeași persoană cu fata zâmbitoare și plină de viață de acum două zile. Sunt palidă, am ochii injectați, buzele palide și părul în toate direcțiile. Suferința mea este vizibilă de la o poșta. Dacă m-ar vedea acum cineva, probabil ar zice fie că am ieșit de la nebuni, fie sunt într-o depresie de nivel avansat. Tata e disperat! Nu știe ce să îmi facă! I-am sugerat să îmi dea o sticlă de Jack Daniel's, făcându-l să-și dea ochii peste cap și să nege cu un zâmbet ironic pe buze. Acum, doarme pe canapea, cel mai probabil crezând că am putut să adorm. Însă, mie îmi zbura gândul la Chris și la momentele noastre de fericire. Gândul îmi zbura la Jessica și la sinceritatea cu care Chris i-a spus că o iubește. Încerc să îmi înfrânez lacrimile, însă ele sunt prea multe, fiind un izvor nesecat de suferință. Îmi afund capul în pernă și mă descarc, țipând și lovind salteaua care nu mai e la fel de pufoasă ca atunci când Chris mă ținea în brațe. Aud niște pași grăbiți în casă și ușa de la dormitor deschizându-se, niște brațe puternice strângându-mă într-o îmbrățișare de urs. Pentru o fracțiune de secundă am impresia că ar putea fi Chris, ca mai apoi să realizez dezamăgită că era doar tata. Îl strâng la rândul meu în brațe, simțind nevoia de un sprijin. Încă doare prea tare. Ziduri împotriva sentimentelor îmi este imposibil să clădesc, lacrimile și durerea dezlipind fiecare cărămidă clădită cu greu. Trebuie să trec peste asta. Ce n-aș da să fiu la fel de puternică ca Scarlett O'Hara și să am ca motto "La urma urmei și mâine e o zi". Încă tot nu pot să înțeleg cum după atâtea suferință ea tot tare și puternică a rămas. Să amâne lacrimile pentru ziua de mâine și să facă asta zilnic. Urmez sfatul eroinei mele din copilărie și îmi opresc lacrimile cu greu, amintindu-mi că mă cheamă Amanda Bennet. Îmi impun să înlătur suferința care a pus stăpânire pe mine și mă desprind din îmbrățișarea tatei, având o mască neutră pe față. Zâmbesc firav și mă uit impasibilă la tata, care se uita la mine uimit, probabil întrebându-se dacă nu am nevoie de tratament împotriva dublei personalități.
-Ce te uiți așa la mine? Știu că sunt frumoasă, însă nu trebuie să te holbezi, am spus eu în stilul tipic mie.
Ochii tatei s-au luminat, văzând că nu mai sunt slabă și că am revenit la vechea eu. L-am făcut să zâmbească, probabil fiind mândru de mine și de schimbarea mea bruscă de personalitate. Niciodată nu am fost o genul de persoană care nu știe decât să se plângă. De fapt, sunt răutăcioasă și îi iau în derâdere pe cei de acest fel. Întotdeauna am fost puternică ca un zid de care te izbeai, neputând să mă afectezi. Tata mi-a dat părul după ureche și mi-a zis:
- Sunt mândru de tine, prințeso!
I-am zâmbit ușor și m-am uitat pe geam, văzând cum natura îmi oglindea sufletul: o furtună de lacrimi. Toate astea l-am închis în spatele unei uși, uitând totul și revenind la fosta mea viață. Mâine am de gând să mă duc din nou la muncă. Îmi voi relua cursul vieții. Îl voi uita pe Chris, voi călca în picioare amintirea lui. Sper ca în viitor să nu mai cad pradă farmecelor lui și dacă soarta se va hotărî să își bata din nou joc de mine și ne va intersecta drumurile să depășesc momentul cu capul sus, cu demnitate.
*Peste ceva timp*
Mă simt din nou singură, casa fiind din nou populată doar de mine. Tata a plecat, fiind foarte mândru de schimbarea mea. Nu știu sigură dacă eram pregătită de plecarea lui, însă nu am vrut să îi dau nimic de bănuit. Nu știu de ce, însă vreau să îi dovedesc cu orice preț că sunt din nou puternică.
Intru în baie cu scopul de a face un duș pentru a înlătura atât murdăria exterioară cât și cea interioară. Mă opresc în tocul ușii când îi văd periuța de dinți și aparatul de ras. Amintirile mă năpădesc din nou, darămânând ușa pe care am crezut că am închis-o. Lacrimile curg din nou, făcându-mă să mă simt slabă. Din nou. NU! NU! ȘI IARĂȘI NU! Nu vei mai stoarce nicio lacrimă pentru el! urla subconștientul la mine. Încerc să îl ascult, pentru a nu știu câtă oară. Însă inima mea a preluat controlul corpului meu, înlăturându-ne pe mine și pe subconștient. Mă lipesc de ușa pe care am închis-o și mă scurg spre podea. Cad în fund și îmi iau fața în palme, respirând greu datorită lacrimilor. Mă ridic în genunchi, vreau să iau o lamă din suportul lăsat de Chris. Răstorn pachetul, lamele răspândindu-se prin toată baia. O iau pe cea mai apropiată și îmi crestez încheietura ușor. Îmi muşc buza de jos cu putere când simt durerea din braț. Mă uit fascinată la dâra roșiatică de sânge, simțind cum durerea fizică îmi atenuează ruptura sufletului. Repet procedura de multe ori, umplându-mi brațul stâng cu tăieturi din ce în ce mai adânci. Cu fiecare tăietură simt cum durerea dispare, înlocuită doar de o mică înțepătură. Sângele curge lent, înroșind gresia rece. După câteva minute simt cum durerea revine, însă nu o las să se instaureze, apăsând cu putere lama pe încheietura mâinii drepte. Vederea sângelui mă încântă, fiecare picătură de sânge pierdută reprezentând de fapt o amintere cu mine și Chris pe care am șters-o. Lama intră din ce în ce mai adânc și deja simt cum plutesc de plăcere, reușind să mă deconectez de durerea care mă mânca de vie. Era exact ce aveam nevoie: să văd cum vederea mi se încețoșeaza, cum lumea se întunecă până nu mai văd nimic și să simt cum îmi pierd conștiința, sufletul meu fiind la porțile raiului, un loc unde sper să îmi întâlnesc marea iubire cât mai curând....
Josh Bennet P.O.V.
Știam că ceva nu e în regula cu Amanda, Însă am plecat, știind că avea nevoie de un moment cu ea însăși. Am plecat în oraș cu scopul de a cumpăra mâncare și niște somnifere. Nu cred că va reuși să adoarmă prea curând, cu toate că susține că este puternică. Opresc motorul și intru în casă cu un sentiment ciudat. O caut pe Amanda prin toată casă, însă nu o văd pe nicăieri. Văd întrerupătorul de la baie aprins și ciocăn în ușă. Nu aud niciun răspuns și îmi lipesc urechea de ușă. Nu se aude niciun zgomot. Încerc să deschid ușa, însă ceva îmi blochează calea. Trag cu putere de ușă până când o scot din ţâţâni, rezumând-o de perete. O văd pe Amanda în mijlocul încăperii, cu ochii închiși. Îi verific pulsul, care era foarte slab. Mă uit la brațele ei și mă cutremur. Fiecare braț era brăzdat de cel puțin 20 de tăieturi, una mai adâncă ca alta. Îi ridic unul dintre brațe și îmi duc mână la gură șocat când văd balta de sânge de sub ea. A pierdut mult sânge, care probabil a adus-o în starea de inconștiență în care este acum. Îmi scot telefonul din buzunarul de la spate și cu degete tremurânde apelez la Serviciul de Urgențe. Greșesc numărul de câteva ori, însă până la urmă reușesc să scriu 911.
O voce veselă mă întâmpină:
- Bună ziua! Aici Serviciul de Urgențe. Care este urgența dumneavoastră?
- Fiica mea zace inconștientă în baie după ce a pierdut mult sânge.
-Îmi puteți spune numele dumneavoastră și al fiicei dumneavoastră?
- Josh și Amanda Bennet!
-Unde sunteți?
I-am dat adresa și am închis rugându-i să ajungă cât mai repede. Am ținut-o de mână pe Amanda până când paramedicii au pus-o pe o targă și i-au prins o mască de oxigen pe fața. M-am urcat în spatele ambulanței cu ea și am ținut-o de mână. Ajuns la spital i-am lăsat pe medici să își facă treaba, așteptând emoționant în sala de așteptare. Un medic a venit și mi-a spus:
- Fata dumneavoastră a pierdut mult sânge și am fost nevoiți să îi facem o transfuzie de sânge. Acum este în comă și urmează să se trezească peste ceva timp. O să vă rog să veniți cu mine ca să semnați niște acte.
Am oftat ușurat și m-am îndreptat spre salonul ei. Am strâns-o de mână și am așteptat să se trezească.
Amanda P.O.V.
Am deschis ochii cu greu, fiind deranjată de o lumină mult prea puternică pentru ochii mei. După câteva secunde îmi doresc să nu o fi făcut. Îmi doream ca până și acum să zac în baie mai mult moartă decât vie și să simt cum viața se scurge din mine. Moartea este liniștită, pașnică, pe când viața este o continuă bătălie. O bătălie pe care uneori o câștigi, alteori o pierzi. Îl văd pe tata dormind cu capul pe mine, așteptând să mă trezesc. Oftez când îmi dau seama la câte chinuri l-am supus. Îmi privesc brațele bandajate și îmi doresc să nu fie. Rănile trebuiau să fie deschise, să-mi lase sângele să curgă până când nu mai era. Îmi doresc să fi murit, îmi doresc ca acele momente în care sufletul meu era liber, nu un sclav al amintirilor să fie veșnice. Îl simt pe tata mișcându-se și îi zâmbesc. Se uită mirat la mine, apoi zâmbește și sa îmi strânge mână. Îmi spune cu o voce obosită:
- Să nu mai îmi faci niciodată asta! Am murit de 100 de ori când te-am văzut în baie.
-Tati, îmi pare rău! Numai că nu mai suportam.
-Promite-mi că nu o să mă mai sperii niciodată așa.
-Promit. am spus eu zâmbind sincer. Nu am să mai las nimic să mă doboare. Nici măcar pe mine însămi.
*După o săptămână*
A trecut o săptămână de la incident și cu fiecare zi care trece sunt tot mai dezamăgită. Zi de zi când îmi văd brațele îmi dau seama cât de slabă sunt. Astăzi trebuie să merg să fac nu știu ce poze. M-a sunat managerul și m-a amenințat că dacă azi nu mă prezint la ședința foto mă dă afară. M-aș fi dus cu cea mai mare plăcere dacă nu ar fi trebuit să merg la Central Mall, mall-ul lui Chris. Am sentiment aiurea când mă gândesc că este posibil să mă întâlnesc cu El. L-am sunat pe tata și l-am întrebat ce să fac.
-Ai de gând să îți eviți pentru totdeauna mall-ul preferat? m-a întrebat el. Ai de gând să fugi încontinuu de o fantomă?
I-am răspuns negativ și m-am urcat în mașină mergând rapid până la mall. Am parcat pe locul de handicapați, încă având acel permis primit de la Chris. Port niște blugi negri și o bluză de trening largă neagră. Am părul prins în coadă și nu sunt machiată. Îmi pun gluga pe cap și merg repede până la etajul trei, unde intru direct în biroul lui Peter și mă așez pe scaun zgomotos, făcându-l să-și ridice capul din hârtiile împrăștiate pe toată suprafața biroului. A început să mă aplaude și să zică ironic:
- Uau! Domnișoara Bennet, ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să vă văd prea curând.
Am chicotit și l-am întrebat:
- Ce trebuie să promovez azi?
- O să vezi, a spus el misterios.
Am dat din umeri nepăsătoare și m-am ridicat, ieșind din cameră și îndreptându-mă spre cabina de probă. O salut pe asistenta mea, Dalia. O întreb ce trebuie să port azi și ea, ca răspuns, îmi întinde un costum de baie roz cu paiete. Mă strâmb, considerând că e prea strălucitor pentru mine. Mă duc și mă îmbrac. Mă înfior când văd cât de mult am slăbit. Oasele sunt mai proeminente, mult mai vizibile. Sunt un schelet umblător, neputând să înghit ceva mai consistent ca apa. Tata e îngrijorat, mi-a cumpărat vitamine, însă nu pot să le înghit. Ochii mei par mai mari, fața mea fiind mai slabă, putând să îmi observi maxilarul cu ușurință. Ies din cabină și îmi pun halatul roz agățat în cui. Mă așez pe scaun și aștept să fiu machiată și aranjată. Dalia rezolvă tot și mă duc pe platou. Îmi dau halatul jos și ascult indicațiile fotografului.
- Stop! Stop! strigă cineva din fundal.
Peter vine grăbit și îmi apucă încheieturile și le întoarce pentru a-mi vedea tăieturile.
-Ce este asta? întrebă el nervos.
-Slăbiciunea mea, spun eu cu un ton nervos, deranjată de atenția pe care le-o arăta cicatricelor mele.
-Amanda, asta este inacceptabil! După ce căa ai o greutate mult mai mică decât standardele, mai și vii cu tăieturi.
Îmi smulg încheieturile din strânsoarea lui și mă uit fioroasă la el. Mă întorc și merg ţâfnoasă până în cabină. Peter vine după mine, strigând:
- Amanda, ce crezi că faci?
- Demisionez! strig eu la el și intru în cabină, blocând ușa.
Mă schimb rapid și ies, prinzându-mi părul într-o coadă de cal. Mă demachiez în fața lui Peter care se uita șocat la mine. Ies ca o furtună din tot complexul și intru în prima cafenea care îmi iese în cale. Era chiar cea în care obișnuiam să merg cu Chris. Starbucks. Îmi iau un cappuccino și mă așez pe o bancă din mall, privind în gol și gândindu-mă cât de proastă am fost....
Chris P.O.V.
Parchez mașina pe locul handicapaților cum îmi este obiceiul și observ că aceste locuri nu mai sunt la fel de goale ca de obicei. Mașina Amandei era parcată pe locul aflat lângă mine. Oare ce vrea să îmi transmită? Intru în mall și îi întreb pe paznici dacă au văzut-o. Mulți mi-au spus că nu știu cine este, dar cei cărora le-am prezentat-o mi-au spus că este la etajul 3. M-am grăbit și am văzut-o stând pe o bancă, privind peste tot și parcă nicăieri. Arată ca o fantomă: ștearsă. Farmecul ei nu mai era vizibilă, era palidă și mi se pare mie sau a mai slăbit? Mă apropii de ea, însă nu pare să mă observe. O strig, numele ei făcând-o să se trezească. Își scutură capul și se uită zâmbitoare până ma vede. Zâmbetul îi piere de pe buze și se uită șocată la mine. Își scăpa cafeaua pe jos, lichidul maro răspândindu-se în jurul ei. Nu își ia privirea de la mine, mă studiază îndelungat. O văd trăgându-și mânecile cu toate că arătau normal. Atunci îmi dau seama că ceva nu era în regulă. Îi îndepărtez mână și îi suflec mânecă ca să rămân șocat. Tăietură după tăietură, una mai roșie ca alta. Doamne, te rog spune-mi că visez! Te rog spune-mi că nu a făcut asta din cauza mea! Îmi trec unul dintre degete peste răni, făcând-o să se înfioare. Vrea să își tragă mână, însă nu îi dau drumul. O strâng mai tare și mă uit în ochii ei. Sinceritatea lor mă sperie. Oglindeau sufletul ei, unul dintre multele lucruri pe care le iubesc la ea. Mă pierdeam în albastrul pur al ochilor ei, acum îndurerat și plin de suferință. Încă mă trezesc noaptea, căutând-o în cealaltă parte a patului, ca să o iau în brațe și să îi spun cât de mult o iubesc.
-Chris, eu, eu....a încercat ea să spună ceva, însă nu am lăsat-o. I-am pus un deget pe buzele ei catifelate, făcând-o să tacă. Mă apropii încet de ea, dorind să o sărut. Simțeam nevoia să îi gust buzele. Să îi simt limba caldă și gingașă dansând cu a mea. Să o strâng în brațe și să îi mângâi părul suberb. Îmi lipesc gura de a ei și îi deschid buzele, limba mea întâlnind-o pe a ei și pornind într-un război de dominare. La început îmi răspunde la sărut, mâinile el jucându-se cu părul meu așa cum avea obiceiul. Însă, nu apuc să mă bucur prea mult de sărutul ei dulce, fiindcă îl întrerupe și se desprinde din îmbrățișarea mea. Fuge de mine și eu o strig, însă nu răspunde. O văd cum pleacă din nou din viața mea.
Amanda P.O.V.
Cum ai putut să fii așa proastă și să îi răspunzi la sărut? Parcă am stabilit că îl uităm! a țipat subconștientul la mine. Îl iubește! se aude firav zeița dragostei, în capul meu. Ooo, încetați! țip eu la cele mai nefolositoare voci din mintea mea. Sincer, nu știu ce m-a determinat să îl sărut pe Chris. Poate vederea lui, dorul pentru el sau ochii lui? Da, ochii lui albaștri. M-am pierdut în ei, vedeam acolo toată iubirea pentru mine. M-au făcut să îmi pierd mințile. Acel zâmbet șarmant de care m-am îndrăgostit din prima clipă când l-am văzut. Acel păr negru și mătăsos. Acel parfum unic al lui. Acei umeri frumoșii sculptați. Acele brațe care mă strângeau cu putere și acele degete care mi-au mângâiat rănile. Toate astea m-au făcut să uit promisiunea făcută și să îmi pierd rațiunea, acționând din instinct. Tu te auzi puțin? Zici că încă îl mai iubești! Ceea ce nu o mai faci, nu? se auzi iar subconștientul. Nu știu ce să cred. Am simțit fluturași în stomac când l-am văzut. Am simțit că nu gravitația mă ținea pe pământ, ci privirea lui arzătoare, acei ochi în care îmi place să mă pierd. Dacă asta înseamnă că încă îl mai iubesc atunci o fac cu fiecare celulă, fiindcă simplul gând la el mă face să plutesc, să îmi doresc să îl strâng în brațe. Cu toate că e evident ce simt eu pentru el, încă tot nu vreau să mai am de-a face cu el. De asta am ales să plec. Să fug de el.
Acum sunt în mașină, nehotărâtă dacă să plec sau să mă întorc la el. Oftez și pornesc motorul, plecând încet și privind în retrovizoare, sperând să apară și să îmi dea un motiv să mă întorc și să îl sărut. Îl iubesc. Ăsta e adevărul. Indiferent cât de des îmi impun să îl uit, nu pot. Gândul îmi zboară numai la el. Opresc mașina în fața casei și cobor din ea. Îmi caut cheile și vreau să intru, însă nu apuc să bag cheia în ușă, deoarece simt un material lipit de gură. Avea un miros dulce, euforic aș putea spune. Un miros care mă face să adorm. Un miros care mă face să văd negru în fața ochilor. Un miros care mă aduce în lumea viselor, unde totul este posibil.
→→→→←←←←←
Hey guys! Cum vi se pare noul capitol? Ce credeți că a pățit Amanda? V-a plăcut faza cu Chris? Ce credeți că se va întâmpla în continuare?
Deci....112.000 de cititori si locul 3 la fictiune generala si locul 7 la povestiri de dragoste? Voi faceți mișto de mine? Cum e posibil? Când am văzut a trebuit să mă așez, fiindcă altfel leşinam pe loc.
Nu știu cui să îi dau dedicație! Scrieți niște comentarii mult prea sweet! Nu vreau să vă supărați fiindcă nu v-am dat dedicație. Îmi doresc să am suficiente capitole ca să vă dau la toți. Ce e nashpa e că nu poți da decât unei persoane dedicație. V-aş da la toți, sinceră să fiu. Vă iubesc pe toți și abia aștept să văd ce mai scrieți.
Kisses, L. :*
P.S. Când o să termin cartea, vreți să fac un trailer la ea?
P.P.S. O să încerc să pun poze la fiecare capitol.
P.P.P.S. Dedicație lui @DelyaAllecsaMalik, toate comenatriile tale ma fac sa rad! :D
P.P.P.P.S. Asta doar de distracție:))