Ea plângea și dacă era vreun lucru care îl uram, era să o văd plângând. Nu am putut suporta să o văd atât de frântă și disperată. Am pășit spre ea, dar m-a împins mișcându-și capul dintr-o parte în alta și am simțit cum mi se formează un nod în gât.
Eleanor nu a spus nimic de când a venit în apartamentul meu și al lui Harry. Eu doar stăteam în sufragerie, așteptând să spună ceva, dar ea putea doar să plângă și am început să devin disperat și eu. Ce s-a întâmplat cu iubita mea? De ce plângea? De ce nu m-a lăsat să o ating? Să o fac să se simtă confortabil? De ce mi-a evitat sărutul când am văzut-o la ușa mea?
Am simțit acest nod oribil în stomac care îmi spunea că ceva îngrozitor avea să se întâmple. Nu eram sigur dacă voiam să știu. Această parte din mine voia să evite tot ce e rău în această lume și doar să trăiască părțile bune din viață. Dar chiar și eu am știut că nu este posibil să fiu un copil pentru totdeauna, indiferent cât de mult am încercat.
— Eleanor, am chemat-o, dar a continuat să plângă, suspinând și acoperindu-și fața cu mâinile. Inima mă durea pentru ea și nu știam ce să fac. Iubire, spune-mi ce s-a întâmplat, am rugat-o, încercând să o mai ating o dată, dar s-a retras.
— Nu mai pot, Lou. Nu pot! a izbucnit și inima mi s-a oprit, m-am simțit de parcă timpul a înghețat în acel moment și cuvintele ei s-au repetat o dată și încă o dată în capul meu.
— C-Ce vrei să spui? am întrebat nesigur dacă vreau să știu răspunsul.
S-a uitat la mine, ochii ei înlăcrimați fixându-mă și am putut să văd toată durerea reflectată în ei, toată suferința și determinarea. Inima îmi bătea nebunește și frica a început să curgă prin venele mele. Am regretat că am întrebat-o.
— Nu pot, Lou, a repetat. Am obosit și asta e prea mult. Eu-Eu sunt..., și-a acoperit gura și a izbucnit zgomotos, tot corpul îi tremura și eu doar voiam să o îmbrățișez, să îi spun că va fi bine, dar nu mă puteam mișca, eram înghețat pe locul meu, uitându-mă la ea cu inima în mâini. Nu sunt destul de puternică să mă confrunt cu toate astea, a spus după parcă o veșnicie, vocea ei tremurând pe tot parcursul propoziției, așa cum inima mea tremura când o ascultam.
— Eleanor... Nu spune asta. Ești puternică. Te-ai confruntat cu asta mult timp. Nu poți să renunți acum, am implorat. Nu trebuia să mă prefac că nu știu despre ce vorbește. A fost o problemă delicată pentru noi din ultimele câteva luni, dar mereu am ales să o amân sau să mă prefac că nu se întâmplă.
Iubita mea a primit prea multă ură. Nu putea să meargă afară fără să primească amenințări cu moartea, fără cineva care să îi spună să se sinucidă pentru că nu merita. Totul era un rahat, i-am spus asta tot timpul și am știut că mă credea, dar-dar ar trebui să fie un punct când nu mai poți ignora asta, când toată ura te ajunge și te distruge. Eleanor a ajuns în punctul ăla și asta a fost cea mai mare frică a mea din ultimele câteva luni.
Am iubit-o, am iubit-o atât de mult. A fost amuzantă, a fost isteață, a fost frumoasă, a fost bună și mă iubea, mă iubea pentru mine și nu pentru că eram într-o trupă. Avea această inimă bună căreia i-am promis că voi avea grijă de ea, dar nu am avut. Am lăsat fanii noștri să o rănească o dată și încă o dată până au stricat-o. Dar ce aș fi putut face diferit? Nu puteam să potolesc acei fani care credeau că știu ce e cel mai bine pentru mine, care credeau că o cunosc pe Eleanor. Nu puteam să lupt împotriva acelei uri nejustificate și din cauza asta, pierdeam femeia pe care o iubeam.
— POT SĂ RENUNȚ, LA DRACU'! a strigat disperată. Am nevoie să renunț! a adăugat Eleanor cu o voce stinsă și încă tremurând. Nu mai suport, Louis. Aș vrea să pot, dar nu pot.
Îmi simțeam ochii arzând și știam că acelea erau lacrimile care voiam să cadă libere pe fața mea. Pieptul mă durea atât de mult încât îmi era greu să respir. Nu se putea întâmpla asta. Ăsta era coșmarul meu devenit realitate.
— Nu știi cum e să ți se spună în fiecare zi să te sinucizi, în fiecare moment al zilei. Nu știi cum e să trăiești în frică din cauză că în orice secundă cineva ar putea să te rănească. Nu înțelegi—, ea a izbucnit plângând teribil. Arată atât de mică, atât de fragilă, atât de... frântă.
Am pășit spre ea încă o dată și de data asta nu m-a mai alungat, nici nu a observat că m-am apropiat până mi-am înfășurat brațele în jurul trupului ei subțire și am tras-o la piept. Acolo, ea și-a plâns ochii și mi-am lăsat propriile lacrimi să cadă în jos pe față.
— Îmi pare atât de rău, Eleanor. Nu am vrut niciodată să se ajungă aici, am șoptit, vocea mea tremurând în timp ce o îmbrățișam mai strâns.
— Nu e vina ta, a răspuns, fața ei fiind încă îngropată în pieptul meu, mâinile ei strângându-mi tricoul. Dar asta nu se va opri până- până—, vocea ei s-a spart încă o dată și a suspinat puternic, frângându-mi inima chiar mai mult. Până nu vom mai fi împreună, Eleanor a terminat propoziția aproape fără să aud.
Am strâns-o mai tare când am auzit aceste cuvinte. Știam asta și am înțeles, dar asta nu înseamnă că pot să o accept. Am iubit-o și nu am vrut să o pierd, dar în același timp voiam să fie în siguranță și fericită și nu putea să fie așa cu mine, în timp ce eram împreună pentru că în relația noastră era un factor important pe care nu îl puteam controla, iar acel factor erau fanii noștri.
Uneori să faci parte dintr-o trupă renumită de băieți e foarte nașpa.
— Te iubesc, i-am șoptit, ascunzându-mi fața în părul ei, respirând încet pentru a putea să îi memorez mirosul deoarece știam că după ce va pleca din apartament, nu o voi mai vedea niciodată.
— Și eu te iubesc, mi-a răspuns.
Atunci de ce, de ce dacă ne iubim unul pe celălalt nu putem fi împreună? De ce fanii noștri, dacă ei spun că ne iubesc atât de mult, îmi luau fericirea cu egoismul și posesivitatea lor? Sunt Louis al lor din One Direction, dar sunt și doar Louis Tomlinson, un băiat care voia o viață normală, care voia să fie cu fata pe care o iubea. De ce fanii noștri au distrus ceea ce voiam și ceea de care aveam nevoie?
Am stat acolo, îmbrățișându-ne pe podea, plângând pe timp ce trecea. Astea erau ultimele momente pentru că (,) chiar dacă o iubeam, chiar dacă o țineam lângă mine, știam mai bine, știam că lucrurile nu s-ar fi schimbat pentru ea, ura nu s-ar fi oprit și dacă voiam cu adevărat ca ea să fie fericită ca atunci când am cunoscut-o, trebuia să o las să plece. Poate, în viitor, ne vom împăca, poate, în viitor, fanii noștri nu ar mai sta în calea relației mele cu ea. Poate putem avea un viitor împreună, dar acel viitor nu era aici încă și trebuia să accept asta chiar dacă mă doare.
Nu știam cât timp a trecut când m-a împins și m-a privit în ochi. Ai ei erau roșii și umflați, dar încă arată frumoasă pentru mine.
— Îmi pare atât de rău, Lou. Am încercat, jur că am încercat, dar nu pot... Nu sunt destul de puternică.
— Vreau să fii fericită și dacă asta se poate întâmpla doar dacă ești departe de mine, atunci—, vocea mi-a tremurat și a trebuit să mă opresc pentru câteva secunde ca să mă adun. Atunci te voi lăsa să pleci. Niciodată nu a fost mai greu să spun aceste cuvinte. Îmi pare rău că ai trecut prin toate astea, și-a mișcat capul cu un zâmbet slab înainte să își ridice mâna și să îmi atingă obrazul pentru câteva secunde.
— Mereu îmi voi aminti de tine ca ceva frumos din viața mea. Pa, Louis, vocea ei era atât de slabă și privirea ei mi-a frânt și mai mult inima.
De ce? Nu puteam înțelege de ce trebuia să o pierd când o iubeam și și ea mă iubea, de asemenea. Nu am înțeles de ce trebuia să o las să plece când ne ucidea pe amândoi.
S-a ridicat, corpul ei încă tremura, dar ea respira adânc și și-a închis ochii pentru un moment. S-a uitat încă o ultimă oară la mine înainte să înceapă să meargă spre ușă. Am sărit în picioare, dar nu am mers după ea, doar stăteam acolo privind cum fata pe care o iubeam pleca din viața mea. S-a oprit în cadrul ușii și și-a întors capul ca să mă privească.
Ultima imagine pe care am văzut-o cu Eleanor a fost zâmbetul ei, dar nu era zâmbetul frumos de care mă îndrăgostisem, nu era acel zâmbet luminos și încântător. Era cel spart, un zâmbet încărcat cu atât de multă durere, dar în același timp era vesel și știam de ce: își aducea aminte tot timpul plăcut petrecut împreună și asta i-a provocat zâmbetul chiar și când inima ei era frântă.
— Te iubesc, i-am spus încă o dată.
— Și eu te iubesc. Vom fi bine, nu? Acum doare, dar vom fi bine. Merităm să fim bine. Poate vei întâlni o fată mai puternică, cineva care va putea să înfrunte toate astea când va fi cu tine. Îmi pare rău că nu sunt fata aia, a spus și am dat din nou frâu liber lacrimilor să îmi cadă pe obraji, iar pieptul mă durea mai mult ca niciodată. Pa, Lou.
— Pa, Eleanor, i-am răspuns, inima făcându-mi-se bucățele pe podea când am văzut-o întorcându-se din nou și traversând intrarea, închizând ușa după ea.
Am stat acolo pentru câteva minute, ochii fiindu-mi fixați pe ușă, inima abia bătându-mi și respirând clătinându-mă. A plecat. S-a terminat. Fanii noștri au reușit, ne-au distrus relația, mi-au luat femeia pe care am iubit-o enorm. Dar pentru că mi-au distrus fericirea, nu înseamnă mai mult decât că au rănit-o pe Eleanor atât de mult. Nu voi uita niciodată asta.
— Louis. Ești okay, amice? l-am auzit pe Harry întrebând din spatele meu.
A fost acasă când a venit Eleanor și ne-a lăsat singuri când i-a văzut expresia. Am uitat că era aici până a vorbit.
Nu m-am întors cu fața la el, ochii încă îmi erau blocați pe ușă.
— Nu, nu sunt, am răspuns. Nu îmi voi minți cel mai bun prieten. Mă simt de parcă cineva mi-a luat inima și pur și simplu a aruncat-o fără milă.
Am simțit mâna lui Harry pe umărul meu și la simpla atingere am izbucnit. Mai multe lacrimi au alunecat pe fața mea și am început să tremur în timp ce suspine îmi ieșeau pe gură. Harry m-a îmbrățișat imediat și am încercat să mă adun, dar era imposibil când mă simțeam atât de frânt, atât de frustrat, când aveam atât de multă durere și furie în mine.
— Shh, sunt aici pentru tine, Lou. Totul va fi bine, a promis, iar eu am râs fără umor.
— Cum? Am pierdut-o fiindcă sunt faimos. Chiar dacă aș trece peste, eventual, asta se va întâmpla din nou. Nu va fi bine, Harry!
— Scuze, Lou. Chiar îmi pare rău. Am dat din cap. Îmi părea și mie rău pentru că în ziua aia chiar uram că eram în One Direction, uram că eram faimos.
Oricum, am învățat ceva în acea zi. Ceva foarte important. Dacă iubesc pe cineva, fanii mereu o vor distruge și nu voi mai lăsa așa ceva să se întâmple. Cum nu puteam controla fanii, singurul lucru pe care îl puteam controla era viața mea amoroasă.
În acea zi în care eu și Eleanor ne-am despărțit din cauza faimei mele, am luat o decizie: nu voi mai pune pe nimeni în acea poziție vreodată. Nu aș mai face pe nimeni să îndure ce a îndurat Eleanor. Nu aș mai lăsa vreo viață a unei fete normale să fie distrusă așa.
Niciodată.
Menționez că nu e a mea cartea, eu doar o traduc. Cartea îi aparține lui BelWatson. Thank you for letting me translate your book. ❤ Ne vedem curând. -A.