Noapte de iarnă
Acuma când e noapte plină şi-afară ninge mult şi blând,
hai să aprindem foc de lemne şi să privim la el tăcând.
Să n-auzim decât cum crapă
miezul butucilor încinşi,
acoperind sinistrul vaiet
al unui lup din munţii ninşi.
Aşază-mi capul tău în poală,
să stăm cuminţi ca doi copii
şi să mă joc cu păru-ţi moale
până, visând, vei adormi.
Privim în foc ca-ntr-o oglindă...
Ce viitor se zbate-n rug?
Lăsa-va clipa trecătoare
în ceruri brazda vreunui plug?
Sau or să ne trădeze sfinţii,
lăsându-ne să vieţuim
după o carte ce aicea,
singuri, nicicând n-o s-o citim?
Cât de frumos miroase ceaiul
şi ce mai viscol după uşi!
Tac sub omături zurgălăii
ca-n mâini desprinse din păpuşi.
Adormi, căci te voi lua în braţe
şi te voi aşeza în pat,
să-ţi învelesc în cergă trupul
pe care luna l-a scăldat.
poezie de Dragoş Niculescu