4. Belele la pachet
Chewy se uită cu jind la Melanie Belinkoff. Îi studie atent părul moale, aruncat peste ochi, ținuta lejeră și pașii siguri, apăsați. Ca de obicei vorbea la telefon.
Părul lui Chewy era șaten, aruncat în toate direcțiile cu întreaga neglijență de care putea da dovadă un băiat, avea o privire impasibilă, rece ca gheața, care îți dădeau fiori pe șira spinării. Purta o ținută extrem de dezordonată, lejeră, fără trăsături specifice. Doar un tricou alb, pătat cu câteva pete de muștar, o pereche de blugi largi, care îi lăsau picioarele de la genunchi în jos să respire și o pereche de teniși murdari de un strat gros de noroi întărit (deși afară nu există vreo urmă de noroi). Chewy era genul acela de golan versat, ce renunțase de ceva timp la școală.
Se sprijinea leneș de trunchiul unui brad plantat pe marginea drumului. Aștepta ca de fiecare dată ca fata să treacă pe acolo cum o făcea în fiecare zi de școală pentru a lua autobuzul. Dar niciodată în acei trei ani, nu vorbise cu ea, mulțumindu-se să o admire de la distanță.
Voia să schimbe asta.
Chewy se desprinse de trunchiul arborelui cu greutate, traversă stradă, nepasandu-i că putea fi călcat de o mașină în orice moment și trecu lejer în spatele lui Melanie.
― Azi este prima zi. Deci, Gloria, cine crezi că va face primul pas? O pariezi pe Nancy? Neee!
Se așeză pe banca din stația de autobuz. Chewy îi urmă exemplul.
― Dar, din nu știu ce motiv, lui Nancy cred i-am dat o misiune mai ușoară comparativ cu cea a lui Jordan.
După un moment de liniște în care asculta cu sfințenie ceea ce spunea interlocutorul, Mellanie își continuă discuția pe un ton extrem de plictisit:
― Adică Nancy trebuie să-l vrăjească pe ratatul de Jessie McCoy. Ți-am mai spus de el. Îi este și cel mai bun prieten. Știam că va urî asta din prima clipă și că va fi total dezgustată de idee. Știi cât îmi place să fac d-astea când mă plictisesc.
Liniște.
― Glory, nu sunt rea. Însă oile întotdeauna sunt conduse de ciobani și asta nu se va schimbă vreodată.
Chewy schița un zâmbet. Începea să o placă și mai mult, deși voia să termine odată cu trăncănitul la telefon că să poată discută cu ea însfârșit.
― Zack Finnegan? întreabă Melanie, pufnind disprețuitor.
Adolescentul își adânci și mai tare încruntătura afișată mai mereu și își ciuli și mai mult urechile când auzi numele celui mai mare rival al său dintotdeauna, cel pe care îl detesta și căruia voia să-i închidă gură prin orice mijloace. Ce treabă avea ea cu el?
― Daa! Jordan va avea mult de furcă cu îngânfatul ăla notoriu.
Râse, începând să se joace nervos cu o șuvița de păr.
― Așa că va fi așa de distractiv să le urmăresc...Hai că trebuie să închid, Gloria. Curând trebuie să vină autobuzul. Pa!
Melanie apăsa o tastă pe telefonul său, ultimul răgnet cu aer supărat, ca mai apoi să-l bage în buzunarul blugilor. În zare se putea observa silueta butucănoasă a autobuzului. Dădu să se ridice de pe bancă, dar degetele reci și butucănoase ale tipului de lângă ea îi apucară încheietură mâinii (pe care strălucea un ceas Charles Delon Mirayam, cadou de la tatăl ei). Melanie fu surprinsă, dar nu scoase nici măcar un icnet de surprindere. I se părea prea interesant. Îl observase de ceva vreme, dar nu se deranjase să-l întrebe ce voia de la ea.
Acum va afla.
Autobuzul hotorogi până la stație. Ușile se deschiseră. Coborâră grăbiți o bătrânică deloc simpatică, o fată cu căștile pe urechi (din care se auzeau vag ritmurile dansante ale lui Katty Pery), o mamă cu trei copii mici după ea și un domn la patru ace, pe care îl urmărea mirosul prea puternic de parfum masculin, ieftin. Apoi vehiculul își închise ușile și își continuă drumul, lăsând în urmă o fată de șaptesprezece ani, cu ciuful în ochi.
― Zi-mi un motiv serios pentru care să nu țip în momentul de față, îl provocă tânără Bellanchofpe un ton calm. Să știi că pentru agresiune primești ceva ani la pușcărie.
Chewy îi aruncă o privire rece, caracteristică lui. Realiză rapid că nu reușea să o intimideze. Zâmbi în colțul gurii. Începea să îi placă din ce în ce mai mult fata aia. Era abordată într-un mod neortodox de un băiat necunoscut, cu un aspect neglijent, golănesc.
Își promise că în acea zi avea să obțină un sărut și o întâlnire de la ea. Nu avea de gând să se dea în lături de la nimic pentru a-și îndeplini scopul.
― Îmi place stilul tău, îi mărurisi Chewy, uitându-se direct în ochii tinerei. Vreau să știu cine ești.
― Da-mi drumul încheieturii, i-o trânti Melanie. Nu știu cine ești și nici nu mă interesează ce vrei de la mine.
Chewy se miră pe dată. De obicei lumea se panica atunci când intra în contact cu ei, cu toate acestea fata rămăsese calmă, poate chiar plictisită de gesturile sale ușor violente, formate în luptele de stradă.
Lupte care îi oferiseră și câteva dosare la poliție, o internare la spital, zeci de zgârieturi și vânătăi și câteva săptămâni la o școală de reeducare pentru minori.
Se conformă și își desprinse cu greu degetele aspre de pe încheietura atât de subțirica a victimei sale. Nu uită însă să ia un suvenir temporar de la ea: ceasul subțire de aur pe care îl purta la încheietură, pe care îl vârî în buzunarul pantalonilor.
― Hei, dă-mi-l înapoi, sări Melanie imediat.
Se ridică de pe locul ei de parcă ar fi fost pe arcuri, cu palmele adunate în doi pumni așa zis periculoși.
― Este al mea, dă-mi ceasul înapoi chiar în clipa asta! Nu o să devin una din victimele tale idioate, omule, așa că renunță!
― Nu ți-l dau, îi răspunde scurt golanul, rămânând cu aceași față imobilă. Ce am furat, al meu rămâne. Dar, continuă, uitându-se lung la cea din față lui, poate putem rezolvă situația în vreun fel.
― La ce te gândești? întreabă Mel, aruncându-i o privire grea, umplută până la refuz de dispreț.
Trebuia neapărat să recupereze acel ceas. Prea multe amintiri se legau de acel ceas. Îl avea de la tatăl său, cam de un an, chiar înainte ca părintele preferat să aibă un accident oribil de mașină. Așa că nu avea de gând să îl lase furat și vândut pe piața neagră de unul că el.
Pentru o secundă regretă că nu țipase după ajutor imediat ce se simțise trasă înapoi pe bacă.
― Cât înseamnă pentru tine ceasul ăsta? întreabă Chewy aparent plictisit.
Dar mintea îi lucra frenetic.
― Foarte mult, idiotule! se scăpa Melanie.
Își pierduse calmul și nepăsarea caracteristice.Cel mai important lucru din camera ei urma să dispară în mod misterios, iar el stătea și îi punea întrebări idioate. Ce era în neregulă cu el?
― Acum dă-mi-l! Ce vrei? Bani? Cheile de la mașina mamei? Un card de credit?
― Neee, refuză plictisit Chewy. Dacă înseamnă atât de mult pentru ține, atunci îți voi cere două lucruri: unul pe care mi-l poți da acum și un lucru pe care mi-l poți da diseară sau mâine cel târziu. Asta dacă ți-l dorești cu adevărat.
Arată cu un aer mulțumit în direcția buzunarului cu pricina.
Melanie se înroși de furie. Nu i se părea deloc corect să se târguiască pentru un lucru care îi aparținea de drept. Ah! Nesuferitul!
― Ok, accept. Despre ce este vorba, tipule? întrebă, recapatandu-și în sfârșit camul.
Pentru prima dată în viața ei, chiar voia să se afle în școală.
Nu avusese de gând să-și iasă din fire și să-și piardă starea zen din cauza unui băiețaș de cartier. Orice ar fi fost, putea face rost de el. Apoi avea de gând să se răzbune, așa cum avea obiceiul să facă. Nimeni nu se punea cu o Bellanchof și scăpa nepedepsit.
Chewy ranj într-un mod malefic și autotștiutor, gest ce nu o impresionă în vreun fel pe Melanie.
― Ceea ce vreau acum este să mă săruți. Unul calumea.
Melanie se înroși instant, simțind cum își pierdea a două oară controlul. Nu se putea așa ceva! Nu! Chiar nu se putea! Începea să-l urască din ce în ce mai mult cu fiecare secundă, dar era conștientă că nu mai putea să mai dea înapoi. O înțelegere acceptată nu mai putea fi dezlegată. În plus, ceasul însemna prea mult pentru a-l lasă vândut la vreun amanet pentru cncizeci de dolari.
― Și ceea ce vreau pentru seară asta sau mâine dimineață, după cum alegi, este o întâlnire în orice loc îmi doresc.
Îmi urăsc viața, gândi Melanie, strâmbându-se dezgustată.
***
― ...apoi m-am dus la magazinul ăla vis-à-vis de mall-ul din centru, de unde mi-am luat un sutien cu Sponge Bob, cu push-up, le povești Jordan fetelor, făcând gesturi largi cu mâinile.
Era în drum spre liceu, era dimineața devreme, era frumos afară și nu avea de gând să se grăbească. Ea sau vreuna din prietenele sale care o însoțeau: Gabrielle și Tillie.
― Abia aștept să-l văd! recunoscu Tillie, zâmbind larg
Își dădu cu o mișcare plictisită una din cozi la locul ei, pe spate. Era atât de complicat să ai un păr atât de fabulos ca al ei.
― Cred că mi-am luat ceva asemănător de la Zara, doar că sunt sigură că era cu Familia Simpson.
Aproape intodeauna își purta părul lung și castaniu, cu nuanțe aurii în două codițe prinse în diferite moduri haioase. Era îmbrăcată cu o rochie vaporoasă, verde-crud, cam scurtă pentru ea. Îi ajungea cu trei palme deasupra genunchilor noduroși. Dar pentru Tillie, toate rochiile erau prea scurte din simplul fapt că era cea mai înaltă elevă din liceu, având doi metri. Această înălțime fabuloasă o făcuse un membru prețios al echipei de baschet a liceului.
― Și eu voiam să-l cumpăr, protestă vulcanic Gabrielle. Întotdeauna mă imiți! Niciodată nu poți fi originală!
Gabrielle Albaregga era o tânără cu origini mexicane, pielea puternic bronzată trădând-o complet. Era o fetișcană minionă, cât se poate de băgăcioasa și îngâmfată. Ea și Jordan aveau o relație de prietenie foarte ciudată: pur și simplu se detestau și se acuzau mereu de plagiere una pe cealaltă, dar tot țineau una la altă și se ajutau la nevoie. Chiar acum câteva zile fuseseră la un film împreună, după care se bucuraseră de câte un suc cu portocale.
― Poftim? se enerva Jordan,
Se întoarse cu o privire profund agasată spre colega ei.
― Să știi că dacă iei ceva după mine, înseamnă că tu mă imiți. Plagiatoareo!
― Ah, pardon. Ți-ai luat sutienul ăla după ce ți-am zis că eu vreau să-l cumpăr, se aprinse Gabrielle, aruncându-i o privire ucigătoare. Nu ți-amintești că, acum șapte luni și șase zile, am văzut acel sutien în vitrina magazinului de lângă celălalt magazin H&M, din față casei lui Jasper, ăla din clasă a 10-a C cu alergie la conservele de ton și ți-am zis ziua următoare că vreau să mi-l iau? Ei, bine, asta a fost o mare greșeală!
Tillie își dădu ochii peste cap. Era deja plictisită de discuțiile în contradictoriu dintre cele două. Învățase în timp că era de preferat să schimbe subiectul cât se mai putea, așa că întreabă, așezându-și mai bine ghiozdanul cu modele geometrice, (aproape) țipă:
― Hei, fetelor, în acest ultim an vreți să cuceriți pe cineva anume din școală? Așa, mai special.
Se uită la cele două cu o privire șireată, zâmbind în colțul gurii, de parcă ar fi știut ceva ce alții nu ar fi putut măcar bănui.
Și acesta nu era chiar un neadevăr, însă acea informație voia să o țină momentan secretă pentru a o folosi, desigur, în favoarea ei. Vedeți voi, Nancy, înainte de a merge la întâlnirea triplă la care primise, după cum știți, țeapă, își dădu telefonul mobil pe modul silențios și așa rămase o bună perioadă de timp. În acea primă zi de școală la care majoritatea chiuliseră cu nerușinare, Tillie, vrând să meargă la Just a Coffee for me (noua cafenea din oraș la care venea tot tineretul și la care se dădeau niște cornulețe franțuzești cu gem geniale, pe care voia neapărat să le guste, asta deși pusese câteva grame pe șolduri) o sună pe Nan'.
― Eu am de gând să-mi încerc norocul cu vreun drăguțel din clasa domnului Melton. Ăla care avea o pasiune ciudată și cam nesănătoasă pentru gândacii de bălegar australieni. Este biletul meu de aur spre o notă bună la ora de științe.
Dar, desigur, aceasta nu răspunse la apel. În toiul exploziei de frustrare și de furie, Nancy reuși cumva să deschidă apelul, lăsând-o pe Tillie să audă toată discuția. Astfel putu să afle de pariu, fără ca nimeni să bănuiască acest lucru.
Însă Jordan nu avea de unde să știe acel mic detaliu semnificativ.
― Vreau să mă bag pe frumușelul acela de la 11F, luă cuvântul Gabrielle. Știți voi, tpul ăla blond, înalt, echipă de baseboll a liceului...
― Aaa, se prinse Tillie, vrei să spui Robin Goodman?
― Bingo! Niciodată nu îi rețin numele.
― Ai gusturi chiar bune, deși nu cred că ai șanse mari la el. Adică, se apăra Tillie când îi văzu privirea ucigătoare a lui Gabrielle, ar trebui să te urci pe un scăunel ca să-l poți săruta. Dar tu, Jordan? Vrei pe cineva special?
Chinezoaica se uită ciudat la Tillie, dar tot nu bănui absolut nimic. Cu toate că i se păru destul dubioasă întreabarea. Prea era pusă la momentul potrivit.
― Nu am de gând să fiu cu nimeni anul acesta...cred. Nu am văzut pe cineva potrivit pentru mine.
― Cred că ți s-ar potrivi foarte bine Zack Finnegan de la A. Mi se pare tare frumos și atât de popular, turui Tillie, zâmbind dulce în timp ce își privea prietena într-un mod galeș. Pun pariu că tipul băiatului rău ți s-ar potrivi mănușă
Gabrielle pufni neîncrezătoare, după care își arcui sprâncenele încă nepensate în semn de mirare. Oare Tillie punea ceva la cale sau asta era doar impresia ei?
Clar ca lumina zilei: în nimeni nu mai poți avea încredere în zilele de astăzi.
***
Un băiat de culoare mergea repede și apăsat pe holurile liceului. Rată la mustață să intre în coliziune cu fiecare elev din drumul său. Părea foarte îngrijorat dintr-un motiv sau altul. Se vedeau câteva picături de transpirate pe fruntea lată, care se prelingeau pe tâmplă, apoi pe ochelarii cu rame groase. Ochii săi ciocolatii căutau nebunește ceva...sau pe cineva.
Apariția era îmbrăcată cu o cămașă complet albă, băgată adânc în blugii uitați puțin descheiați (probabil pentru a lăsa vederii o pereche de chiloți cu nave spațiale), iar în picioare avea o pereche de adidași nou-nouți, de la Puma.
Freddie, căci despre el vorbeam, era, după cum v-ați și dat seama, stereotipul de tocialr american: ochelari uriași, cu ramele groase și lentilă cât fundul unui borcan, mereu cuminte ca un mielușel, fără nicio urmă de aptitudine fizică și cu note de zece la absolut toate materiile...teoretice. Era de origine afro-americană și era un as la toate materiile școlare, putând să-i întreacă pe majoritatea elevilor din acel liceu la orice concurs de cultură generală. Dar la ce te puteai aștepta de la fiul unui doctor și a unui avocat?
― Hai, Arthur!
Bingo! Umblase după el toată pauza, dar iată-l acolo în sfârșit.
― Am nevoie mare de ajutor. Trebuie să scap neapărat de la ora de sport tot anul. Măcar la ora asta! Te rooog! se milogi Arthur panicat. Astăzi se joacă dodgeball. Mă vor face praf cei dn echipa de fotbal! Nu poți face ceva pentru colegul tău?
Arthur, îmbrăcat într-un costum elegant, care îi venea ca și turnat, stătea sprijinit de unul din pereții holului, în timpul pauzei dintre ora de istorie și ora de economie. Arată total plictisit și dezinteresat de nevoile colegului său de clasă, care părea tare disprat.
Dar așa arătau toți cei care i se adresau. Prin școală se zvonea că putea scoate pe oricine din orice belea.
― Bine, bine, îți dau bani. Cât vrei de data asta? se lasă convins Fred de tăcerea supărătoare a colegului sau.
Își băgă mână în buzunar ca să scotocească după portofel.
Arthur zâmbi atotștiutor.
― Nu am nevoie de mărunțișul tău, dragă prietene aflat la mare nevoie. Dar, pentru o scutire la sport vizată pe un semestru, care îți va fi oferit chiar în pauza viitoare, accepți să-mi fi dator pentru o singură dată, oricare ar fi aceea și oricând?
Arthur se gândi la opțiunile pe care le avea: fie învinețit tot semestrul la jocul anti-tocialri, dodgball, fie cu note de patru și cinci, fie cu datorii la Arthur.
Se imagină bandajat tot, ca o mumie, în camera sterilă a unui spital. Fir-ar să fie de treabă!
― Ok, Arthur. Fac orice!
Van der Wall zâmbi diavolește. Se trezi întrebându-se dacă știa Arthur în ce se băgase de fapt. Majorității le cerea mici favoruri sau bunuri personale, dar pentru Arthur avea alte planuri mult mai interesante. Urmau câteva evenimente foarte spumoase în liceu, iar un tocilar bun la infromatică era tot ce îi treuia.
Își scoase o țigară din buzunarul sacoului, pentru ca mai apoi să o aprindă mulțumit de sine.
Anul ăsta presimt că va fi foarte interesant.
Gata, asta a fost tot cu cartea aceasta. Nu o sa mai fac vreun alt capitol la aceasta carte, deci este "Finalizata" pentru mine. Sper sa va placa acest capitol daca va exista macar un cititor. ^^ Pun pariu ca acest capitol este ingropat in greseli de gramatica, dar conectez ceva mai tarziu.