- Pentru că am fost aici, în tot acest timp, vine răspunsul lui imediat și simt că rămân fără aer. Am stat chiar aici când te pansau. Rănile se închideau mult prea greu și a fost nevoie de anumite tratamente. Am adus pe cineva priceput și am rezolvat problema cu rănile..însă nu era nimic de făcut ca să te scoată din comă. Ca să fiu sincer, medicii au renunțat să mai spere. Eu nu.
- De ce nu m-ai vizitat mai devreme? M-am trezit din comă cu 10 săptămâni în urmă.
Nu voiam să sune ca un reproș, ci mai degrabă voiam să vadă că nu cred nici un cuvânt din partea lui. M-ar fi vizitat înainte, nu ar fi așteptat atât, dacă chiar stătuse aici.
- Nu am fost în stare, răspunde scurt fără să ofere mai multe explicații. La ce să mă aștept din partea lui?! Nu ar sufla nici un cuvânt.
- Ce spui? Mergem acasă acum că ai și chiloții pe tine? Întreabă râzând și îmi vine să îl pleznesc. Sau să îmi trag doua palme mie, căci în urmă cu câteva minute i-am dat voie să îmi pună lenjeria intimă și să își bage nasul între picioarele mele...la propriu.
Mă uitam la el de parcă așteptam să realizeze că sunt mult prea amețită și îmi simt corpul mult prea amorțit ca să mă ridic singură în picioare, dar mai să merg cu el la mașină. Nu mă odihnisem prea mult în spital, iar decizia medicului de a mă trimite acasă a fost luată după ce a realizat că aici nu dorm aproape deloc fără somnifere. Spera că va fi mai bine acasă.
Probabil Klaus nu știa că nu îmi revenisem complet, că picioarele mele încă nu vor să mă asculte pe deplin. Puteam merge singură, dar aveam nevoie de un sprijin, căci amețeam mai mereu și îmi simțeam picioarele de gelatină. De fapt, picioarele mele s-au înmuiat și mai tare, de când el intrase aici.
- Deci? Vii cu mine sau rămâi aici?
- Da.
Am spus dându-mi imediat seama că am răspuns doar cu „da" când el întrebase dacă rămân sau merg cu el. Da ce?! Am început să mă mustrez în mintea mea. Cât de idioată pot fi. El a ridicat dintr-o sprânceană și a spus rânjind, exact așa cum mă așteptam:
- Da ce?
- Vin cu tine. Nu mai suport locul ăsta.
Am încercat să mă ridic însă picioarele nu mă ajutau și imediat am simțit că mă prăbușesc. Din fericire el a fost atent și m-a prins chiar înainte să ating podeaua. Își înconjurase brațele în jurul taliei mele și mă privea pierdut.
Mă speriasem destul de tare, crezând că o să-mi sparg probabil capul lovind podeaua rece. Și chiar nu îmi mai doream câteva zile în spital.
Acum el era lipit de mine, îi puteam simții respirația pe gâtul meu, trezindu-mi o mie de fiori şi emoții. M-am prins de brațele lui puternice și bine lucrate, căutând un punct de sprijin, fără să observ că în disperarea mea să nu cad, îl strângeam cam tare, dar probabil nici el nu observase.
Parfumul lui rămăsese același pe care îl știam și îl adoram. Îmi doream doar să-l sărut acum, fără să mă mai dezlipesc vreodată din brațele lui.
Cred că deja stăteam lipiți unul de celălalt de câteva minute bune, însă nici unul nu schița nici un gest. Respirația lui, la fel ca a mea era acum mai profundă.
Am înghițit în sec în timp ce el și-a scos capul din scobitura gâtul meu. A schițat un zâmbet micuț, era atât de adorabil, la naiba. De ce trebuia să fie așa perfect? Asta făcea totul să fie mai dificil.
Acum am rămas blocați privindu-ne în ochii.
- Te simți bine? Mă întreabă el cu o voce puțin îngrijorată.
- Huh? Ce? Da, da.. sunt bine. Am spus după ce am încercat să-mi limpezesc gândurile, fiindcă deja îmi făcusem din nou 1000 de scenarii. Probabil a sunat penibil, fiindcă se vedea clar cât de agitată și pierdută sunt.
Și-a pus brațele în jurul meu punându-mă în fund pe pat. M-a sărutat pe frunte, habar nu am de ce, însă nu m-am tras. Mă simțeam hipnotizată de el. Îmi amintesc că mereu a avut efectul ăsta asupra mea. Mă scotea din minți.
- Nu poți merge singură. M-a informat medicul. Când aveai de gând să îmi spui? După ce îți mai făceai încă vreo contuzie? Mă ceartă, privindu-mă amuzat. Deci știa în tot acest timp și aștepta să îi cer ajutorul.
- Mă descurc singură. Am nevoie doar de...puțin sprijin.
- Ești slăbită și probabil năucită de calmante și somnifere. Te rog, nu te mai încăpățâna și lasă-mă să te ajut. Nu sunt un străin pentru tine sau corpul tău...
- Ești un străin, de când ai plecat, îl lovesc cu o nouă replică și mă aștept la un răspuns pe măsură, însă el doar trage aer în piept și îmi ignoră complet comentariul.
Fără nici o avertizare, mă ridică din pat cu mare ușurință și mă pune pe picioarele mele.
- Dacă nu eram într-un spital, te-aş fi luat pe sus..dar până ajungem acasă va trebui să te mulțumeşti cu faptul că te voi ține așa. Crezi că te descurci?
- Da. Pot să merg, am nevoie doar de puțin sprijin. Nu sunt invalidă, Klaus!
- Știu, spune zâmbind și ieșim din salon, lucrurile mele fiind la el.
- Aveți nevoie de ajutor? Ne întreabă o asistenta, însă Klaus refuză imediat.
- Avem nevoie doar de fișa de externare.
Așteptăm câteva minute, apoi primim tot ce ne trebuia și în sfârșit, puteam pleca. Bineînțeles, nu am putut ieșii fără să îmi iau rămas bun de la Elise. Îi lăsasem adresa mea, iar ea a promis că mă va vizita.
M-am așezat pe locul din dreapta, iar Klaus mi-a pus centura de siguranță apoi s-a urcat la volan.
- Ești bodyguard sau babysitter? Întreb ironică.
- Pot fi orice vrei tu.
Am pufnit, parcă apărându-mi un zâmbet șiret în colțul gurii. De ar știi el câte îmi treceau acum prin cap. Deși eram cam sedată, mintea mea nu se putea oprii din a-mi crea scenarii ce știu sigur că i-ar surâde. Nemernicul ăsta îmi era încă pe sub piele.
- Vreau așa de mult să mă săruți acum! Mărturisește fără nici o jenă.
- De ce aș face-o?
Am spus evitând să fac contact vizual cu el, pentru că mă pierdeam în seninul ochilor lui, însă fără noroc. Îmi luase fața între palmele lui, oblingându-mă să-l privesc. Și-a mușcat buza inferioară ușor, făcându-mă și pe mine să o mușc fără să-mi dau seama ce fac.
- Pentru că știu că ți-a fost dor, și buzele tale ard de nerăbdare să le atingă pe ale mele. Simt că nu mai rezist în preajma ta, să te am așa aproape și să nu te sărut e cel mai nenorocit chin. Chiar dacă nu crezi, mi-a fost dor...de tine.
Știa atât de bine să-și aleagă cuvintele, ca să-mi facă inima să o ia la galop. Deși avea dreptate nu aveam de gând să-l las să vadă asta, așa că am început să râd. Asta ca să ascund zâmbetul tâmp care îmi apăruse pe față când îl auzisem.
- Dor? Ai așteptat 10 săptămâni ca să mă vizitezi. Nu ți-a fost dor și atunci?
Își luase mâinile de pe fața mea, mutându-le pe volanul ferrariului meu roșu, strângânu-l cu putere.
- Mă scoți din minți!
- Perfect!
Am spus vizibil enervată.
- Asta vrei, nu-i așa? Să mă pedepsești pentru că am plecat. Crezi că am vrut doar să-ți ajung între picioare, să-ți fur virginitatea și apoi să te arunc, nu-i așa? Asta crezi, Alisson?
Cuvintele lui îmi intraseră ca un cuțit în suflet. Exact așa făcuse. Exact așa mă simțeam.. ca un obiect uzat de care s-a descotorosit când nu i-a mai fost de folos. Abia reușisem să-mi stăpânesc lacrimile.
- Ce am avut noi, a fost intens și cât se poate de real. Să nu îți mai treacă vreodată prin cap că ai fost o aventură de o noapte și să nu crezi că a existat vreo secundă în care nu m-am gândit la tine, adaugă apoi, mult mai calm decât înainte.
Nici măcar nu îmi mutasem privirea către el. Nu eram în stare. Nu îmi doream să sper iarăși, să cred în el.
Fără să mai spună nimic, a pornit mașina. Pe drum, nici unul dintre noi nu a mai scos vreun cuvânt. El conducea în liniște, iar eu priveam la drum pierdută. Au trecut doar 8 luni cât statusem în comă, și 2 luni jumătate în spital, dar aproape nu mai recunoșteam orașul. Se schimbaseră multe.
Am oftat cand intrasem pe străduță care ducea spre casa mea.. o casa goală acum, pustie.
Imi va fi greu sa ma acomodez. Nici măcar fratele meu nu era aici. Nu era nimeni în afara de angajați. Speram că măcar Jason se va întoarce cât mai curând. Aveam nevoie de el.
Mașina parcase chiar în fața ușii de la intrare. Prinsă în gândurile mele nici nu observasem când portarul a deschis. Sigur Tom mă si salutase iar eu nu băgasem de seamă.
Klaus coboarâse primul și venise pe partea mea. Prima oară a deschis portiera, apoi a rămas nemișcat, privind spre mine și zâmbind.
- Ei bine, acum nu mai suntem la spital! Spune și îmi trebuie câteva secunde să realizez la ce se referea. Bineînțeles, prea tarziu, căci mă aflam în brațele lui deja. Mă luase pe sus, la propriu.
Mă agățasem disperată de el, cu un braț încolăcit după gâtul sau, iar altul pe omoplați. Îmi părea o poziție mult prea intimă și aproape gemusem când își plimbase degetele pe spatele meu. Chicotise cu nasul în părul meu, adulmecându-mi apoi mirosul. Drace! Miros numai a spital.
- Nu te mai trage! Ordonă râzând. Știu că nu ai avut parfum în spital. Dar văd că ai făcut rost de un gel de duș cu piersicuțe. Pe cine ai mituit, hmm?
- Doar un asistent chipeș, îl provoc intenționat și imediat îl simt încordat.
- Vrei să te mai țin puțin în brațe, să înțeleg? Râde de mine și abia atunci observ că suntem deja în camera mea, iar eu încă mă țin bine de el.
Dau dezaprobator din cap, iar el mă așează pe pat.
- Helen ți-a cumpărat absolut toate produsele pentru îngrijirea corpului pe care le foloseai înainte. Ai totul în baie, la locul lor. Ce ai spune dacă ți-aș pregăti cada?
- Ar fi absolut minunat! Nu am mai văzut altceva decât dușul minuscul din spital de luni de zile.
- În regulă. Merg atunci să pregătesc totul.
Îi zâmbesc și îl văd plecând în baia mea. Nu îmi pasă deocamdată de intențiile lui. Le voi afla mai târziu. Provizoriu, îl voi accepta în jurul meu.
Așteptam cu nerăbdare să fac o baie lungă în cada, sa imi epilez tot corpul și să îmi folosesc toate cremele de corp și cosmeticele.
Arătam absolut groaznic. Părul meu nu mai avea nici o formă, crescuse enorm și nici culoarea nu arăta prea bine. Aveam nevoie neapărat să merg la coafor.
- E gata. Cu mult spumant, cum îți place ție, mă anunță zâmbind.
- Mulțumesc. Mă poți lăsa singură acum. O să am nevoie de vreo 2 ore.
- Allison, trebuie să te ajut să intri în cadă. Ai uitat? Mă întreabă cu zâmbetul pe buze..un zâmbet ce sugera multe.
- Mă poate ajuta Helen. Tu ai văzut suficient astăzi. Nu vreau să crezi că ești iertat. Nici măcar pe aproape!
- Nici nu credeam asta. Și dacă tot vorbim despre câte am văzut astăzi...nu am văzut nici măcar jumătate din câte îmi doream.
- Ești un nesimțit! Dacă nu ieși, nu mai fac baie!
- Nu te mai încăpățâna! Nu vreau să cazi. Nu îți fie rușine de mine! Recunosc.. îmi place să te privesc. Dar nu ăsta e principalul motiv. Nu te poți descurca singură încă. Trebuie să te mai odihnești puțin. Te ajut doar să intri în cadă și plec. Mă strigi când ai nevoie să ieși.
- Klaus...
- Haide. Dezbracă-te și vino să te duc în baie. Pune un prosop pe tine dacă ții atât de mult să nu te văd. Cu toate că e puțin spus inutil...ți-am memorat fiecare bucățică din trup, îmi spune apropiindu-si buzele de urechea mea.
Am înghițit în sec, cu greu abținându-mă să nu gem când îi simțisem respirația în spatele urechii.
- Adu-mi un prosop, șoptesc răgușită cât încă nu sunt complet pierdută și cât mai am un gram de rațiune.
Chicotește și îmi aruncă un prosop din baie, așezându-se în pragul ușii.
- Întoarce-te! Îi ordon și execută fără proteste. Știe că nu voi mai intra în cada aia dacă mă va enerva.
Îmi dezbrac rapid hainele de pe mine și mă învelesc în prosop. Nemernicul! Ăsta probabil era cel mai minuscul prosop al meu! Aveam de ales..ori îmi acopeream feminitatea, ori fundul, căci amândouă nu încăpeau, oricât slabisem eu.
- Altul mai mic nu era pe acolo? Mârâi printre dinți, iar el se întoarce cu același zâmbet triumfător spre mine.
- A fost tot ce am putut să îți dau, râde și se îndreaptă spre mine.
Îmi acopăr sânii cât de bine pot și las restul în voia sorții. Avea dreptate, la urma urmei.. văzuse deja tot ce era de văzut.
Cu o mână îmi țin prosopul și cu cealaltă mă agăț de el bosumflată.
Nu se oprește până nu ajunge cu mine în dreptul căzii.
Drace! Îi arăt eu lui! Dau drumul prosopului să cadă pe gresie și mă lipesc de pieptul lui.
Înghite el în sec de această dată și pot să simt cum se chinuie să nu își mute privirea din ochii mei, puțin mai jos.
- Mă bagi tu în cadă? Nu aș vrea să alunec, mă pisicesc în brațele lui și modul flămând în care mă privește îmi confirmă că mi-a intrat în joc.
Îmi dă drumul ușor în cadă și imediat ce se dezlipește de mine îmi acopăr sânii cu brațul.
Mă las cu totul în apa caldă și observ că nu s-a zgârcit deloc la spumant. Apa si spuma mă acopereau cu totul, ascunzandu-mi trupul de privirile pofticioase ale lui Klaus.
Se apleacă spre mine apoi se așează în genunchi lângă cadă, cu palmele așezate pe umerii mei. Gem ușor când începe să maseze și mă relaxez total.
- E bine așa, hmm? Întreabă cu vocea răgușită și îi ofer un răspuns menit să îl provoace.
- Ar fi al naibii de bine..dacă nu ai masa ca o femeie, îi arunc replica și zâmbesc pe sub mustăți, așteptând să îmi dovedească el contrariul.
*******
Capitol nou.. Cum vi se pare dragilor? Cine mai e aici cu mine?
Xoxo, Tassya R!