Capitolul 5
Adam POV.
— Raphael a adus două fete de la bordel, pe una a sechestrat-o la etaj, iar pe cea dea doua a ucis-o, spun în timp ce Fiona mă priveşte şocată, fără aer.
— Şi Zoey? întreabă încruntată.
— Zoey nu este aici, spun în timp ce ies în mijlocul aleei şi mă uit spre pădure, amintindu-mi.
Casa din copac, locul în care se juca Zoey când era mică.
Este imposibl ca Zoey să se afle încă acolo, au trecut doi ani de zile, iar în casa aia nimeni nu ar supravieţui mai mult de o săptămână.
Mă plimb uşor de-a lungul aleei, îngândurat, iar în momentul în care un oftat lung se aude, ridic privirea spre Fiona.
— Bun, Fiona! Trebuie să punem totul cap la cap. Am plecat de acasă, am luat trenul, ne-am întâlnit, am ajuns în Harlow şi am poposit la moşneag. Bărbatul, un om singur, nebun s-a sinucis după multe ameninţări. Am găsit o pagină de jurnal care, curios, aparţine lui Zoey. Îl îngropăm pe moşneag şi ne luăm tălpăşiţa. Ajunşi la casa lui Zoey, găsim cadavrul fetei care este o prostituată şi pe cealalată sechestrată la etaj. Nici una nu are legătură cu Zoey.
Oftez surprins.
— Nimic nu are legătură cu Zoey! Totul este o mare minciună! strig cu putere şi Fiona îşi duce mâinile tremurânde spre buze.
— Adam, calmează-te.
— Îmi pare foarte rău...
Fiona închide ochii şi lasă faţa în pământ. Neliniştea i se citeşte din gesturi şi oricât de mult aş vrea să ştiu ce o macină, simt că nu doreşte să împărtăşească cu mine. Este o femeie puternică, inteligentă, însă foarte sensibilă. Păşesc uşor în dreptul ei, cu mâinile tremurânde spre ea şi atunci când o fac atentă la mine observ ochii mari, sclipitori, umezi şi trişti. Ochi ni se întâlnesc şi inima mi se face cât un purice atunci când mă văd nevoit să o întreb:
— Te văd tristă. Ce se întâmplă?
— Adam... spune râzând şi se depărtează obosită, ca şi cum ar trebui să ştiu deja răspunsul ei.
Lasă buzele între deschise şi mă priveşte încruntată, răvăşită de faptul că nu-i citesc pe faţă îngrijorările sufleteşti.
— Simt că mor aici, spune într-un final, lăsând gura între deschisă. Verişoara ta este dispărută de doi an de zile, iar tu abia acum o cauţi. Te-ai gândit că poate a murit? Că a fost ucisă? întreabă Fiona în timp ce o privesc uimit, neştiind că toate aceste lucruri o macină.
— Fiona...
— Sau s-a sinucis?
— Te rog, e verisora mea.
— Ce legătură are ea cu ceilalţi? Cu moşneagul, cu prostituatele? Cine se crede ea să facă toate aceste lucruri oribile? întreabă şocată şi în momentul în care mă apropri de ea şi o iau de mână, se smuceşte speriată.
— Zoey nu are lagătură cu nimic din toate acestea. Este o victimă, ca noi.
— Nu-i lua apărarea.
— Îi iau fiindcă o cunosc mai bine decât oricine altcineva!
— Adam, trezeşte-te! Este posibil ca Zoey să fi murit de mult timp, iar noi ne pierdem vremea aici. Trebuie să plecăm de aici cât mai repede şi să lăsăm cazul pe mâna poliţiei, unei autorităţi îndreptăţite să facă o astfel de investigaţie, spune Fiona în timp ce o privesc rănit.
Clipesc şocat.
Credeam că dintre toţi, ea va înţelege pe deplin motivele călătoriei mele.
— Dacă nu plecăm... o să sfârşim exact ca fata din mijlocul casei...
La auzul acestor vorbe înlemnesc, mă sprijim uşor de gard. Are dreptate într-un fel. Ea nu are nicio vină cu ceea ce se întâmplă aici, nu are nici o legătură. Oricât de supărat aş fi că am implicat-o pe Fiona în asta, nu o mai pot scoate la capăt. Ea vrea să fie alături de mine, dar nu în astfel de circumstanţe...
Iar acum că ştie ce se întâmplă cu familia mea este speriată şi nu vrea să plece din Harlow fără mine. Oftez adânc şi încrunt sprâncenele spre ea, foarte mâhnit în sinea mea. Sunt blocat între familie şi ea. Nu pot face o alegere. Trebuie să continui ce am început. Trebuie să o găsesc pe Zoey înainte ca răpitorii să o fi găsit.
Nu pot preda cazul familiei mele poliţiei, mai ales acum, când ştiu de antecedentele bunicului şi ale lui Raphael. Este prea periculos şi nu vreau să îmi asum toată resposabilitatea.
Cynthia îl va denunţă pe Raphael imediat ce ajunge în Londra şi astfel poliţia va deschise un caz pe numele Redbird. Poliţia nu va mai coopera pentru găsirea lui Zoey.
Nu vreau ca poliţia să bată la uşa unchiului Sam şi să îl tragă la răspundere pentru acţiunile mele. I-am promis că o voi găsi pe Zoey şi o voi aduce acasă, cu sau fără ajutor.
Fiona vine uşor spre mine şi atunci când vârful pantofilor ei îi ating pe ai mei, ridic privirea spre ea, încă îngândurat.
— Adam, nu face pe încăpăţânatul! Este singura cale să rămânem în viaţă, spune aceasta în timp ce scutur din cap negativ.
— Nu.
— Ce poţi face tu în privinţa lui Zoey şi nu poate face poliţia? Crezi că oamenii ăia sunt puşi degeaba să facă tot felul de investigaţii? Crezi că o s-o mai găsim aici, în Harlow? A plecat departe. Dacă s-a simţit ameninţată aici sigur a plecat departe, iar dacă noi stăm pe loc, nu o să mai găsim niciodată. Vei îmbătrâni căutând-o! Îţi vei dori să mă fi ascultat!
— Nu! strig cu putere spre ea şi se depărtează speriată. Fiona, am plecat de acasă cu un scop, am plecat hotărât, lăsându-l pe unchiul Sam plin de grijă. Zoey, oriunde ar fi, are nevoie de mine! Toate paginile acestea de jurnal îmi sunt adresate! Mă imploră să o găsesc!
— Asta crezi tu, Adam Redbird!?
— Da, asta cred şi asta voi face! Zoey a fugit de acasă ca să vină la Londra, la mine. Dar cineva a prins-o şi îi este teamă să fugă. Cineva o are la mâna cu ceva şi ea este speriată. Nu vezi că indiciiile ei sunt mute, scrise pe hârtie? întreb exasperat.
— Ai înebunit de tot!
— Tu ai înebunit crezând că voi renunţa la ea pentru tine! spun disperat şi în momentul în care faţa Fionei se schimbă, simt că nu trebuia să spun asta.
Ochii Fionei se umple de lacrimi şi se depărtează. Mă apropri de ea şi o voce mă sperie aşa de tare încât tresar şi mă întorc drintr-o răsucire.
— Ce este cu cearta asta, copii? se aude o voce răguşită.
În faţa noastră stă un bărbat înalt, bine făcut, pe la 40 de ani. Vestimentaţia acestuia îmi atrage atenţia imediat. Poartă o cămaşă maro deschis, cu o pereche de pantaloni maro, cu un palton maro închis, foarte frumos croit. Îmbrăcat foarte elegant, vizibil venit de la oraş, cu un rucasc în spate şi o pălărie deschisă la culoare în cap. Îi place foarte mult culoarea maro, fie închisă, fie deschisă. Acesta este şaten spre blond, cu ochii albaştri, sprâncene foarte groase, buzele subţiri, cu o aluniţă deasupra buzelor şi barba vizibil crescută.
Încrunt sprâncenele vizibil atunci când îl văd proptit în dreptul casei lui Raphael şi refuz să intervină, nu îl privesc treburile familiei mele.
— De ce țipi la domnişoara?
— Nu vă priveşte! i-o tăi nervos.
— Las-o în pace, tinere!
Fiona îl priveşte în hohote de plâns.
În momentul în care scoate piciorul stâng la înaintare, observ pușca prinsă de cureaua ce susţine pantalonii. Este posibil să fie poliţist sau mai rău, să fie vânător.
Înghit în sec zgomotos.
Oricine ar fi el, nu are niciun drept să se amestece în neînţelegerile mele cu Fiona. Îi fac semn Fionei să nu se îngrijoreze şi în momentul în care ajung în dreptul lui, îl privesc hotărât.
— Cu ce drept te amesteci, domnule... ?
— Cartlon Schnyder, îşi spune numele. Mă amestesc în treburile dumitale deoarece nu mi se pare normal să te adresezi astfel domnişoarei.
— Repet. Ceea ce vorbim noi nu vă priveşte. De ce aţi venit aici?
— Eh, nici pe dumneavoastră nu va priveşte, spune cu o privire amuzată.
Asta mai lipsea! O persoană care să ne ţină din drum.
Mă depărtez de pe alee şi intru din nou în curtea casei, iar atunci când îi aud glasul mă întorc surprins. Până la urmă vorbeşte.
— Zilele trecute m-am plimbat pe lângă casa asta şi am observat o fată înaltă, foarte tristă, singură, avea machiajul întins pe toată faţa de plâns, spune domnul în timp ce imaginea Cynthiei îmi revine în cap.
Cred că era Anne înainte să fie ucisă.
Mi se face pielea de găină şi mă ia cu transpiraţii la gândul că nu ar fi fost nici Anne, nici Cynthia, ci Zoey.
— Cum arăta fata? Dă-ne mai multe detalii.
— Înaltă, brunetă, cu ochii albaştri, îmbrăcată într-o rochie dantelată, slabă... aaa..
Anne arăta exact ca Zoey.
Este posibil ca Raphael, beat fiind, să creadă că a fost Zoey şi de aceea a ucis-o.
— Am păşit spre casă să văd ce se întâmpla cu ea însă nu am putut. Mi-a fost teamă să calc pe meleaguri străine, mai ales aici în Harlow unde au murit multe persoane venite de la oraş. Vezi câte o crimă comisă aici în cotidian. Recunosc, mi-a fost teamă. Am fost laș.
— Nu eşti singurul, spun în timp ce Cartlon mă priveşte surprins.
— Se spune că Harlow este mic şi poţi fugi repede, însă adevărul este că... odată ce calci pe acest pământ eşti ca şi dispărut, spune acesta în timp ce îl privesc de-a dreptul speriat.
— Fata pe care ai văzut-o este o prostituată venită de la oraş. Dacă acum câteva zile ai văzut-o în viaţă, noi am găsit-o moartă, spun în timp ce Cartlon îşi duce mâinile spre buze şi observ că îi pare foarte rău după expresie.
— Ai idee cine a făcut aşa ceva?
— Am... dar sper să nu fie el... spun îngândurat.
— Păi şi atunci? Trebuie să găsim făptaşul! spune hotărât.
— E foarte complicat. Trebuie să ai încredere în noi. Fata care a fost ucisă seamănă identic cu verişoara mea care a fugit de acasă acum doi ani de zile. Criminalul fetei este posibil să fie tatăl verişoarei mele, adică unchiul meu pe care trebuie să îl găsesc înaintea poliţiei londoneze.
— Unchiul tău este ucigaşul?
— Nu ştiu. Sper să nu fie...
Cartlon rămâne stană de piatră şi lasă picioarele să-l conducă în spate uşor. Ne priveşte pe amândoi şocat şi apoi clatină negativ din privire, refuzând să creadă că noi apărăm de fapt criminalul fetei pe care el a vrut să o salveze.
— Mă numesc Adam Redbird, iar ea este Fi...
Nu reuşesc să sfârşesc numelei fetei şi observ că a dispărut. Mă uit prin jur, crezând că face vreo glumă însă atunci când trec de gardul ce înconjoară casa, merg spre fermă. Nimic, nicio urmă de picior măcar. Inima începe să îmi bată cu putere şi îmi duc mâna spre piept cu ochii cercetori. Numărul bătăilor e deja peste limită şi totodată, vinovăţia îşi face apariţia în cel mai spectaculos mod: prin reproşuri continue.
Nu este posibil aşa ceva!
Era lângă mine!
Am ţinut-o de mână...
Unde să fi plecat?
Încep să strig speriat după ea însă nimic. Îmi pun mâinile în cap şi privesc fără aer casa, ferma, grădina, nicio urmă. Dacă Raphael a pus mâna pe ea? Dacă au intrat în casă? Speriat o iau la goană spre pragul casei, când, în spatele meu vocea lui Cartlon răsună ca o portavoce.
— Adam, aşteaptă!
Dacă a plecat spre gară şi ne-a lăsat aici?
Până la urmă, a fost o ceartă în toată regulă, am ridicat vocea, a ridicat vocea. Totul a fost o prostie din partea mea! Tocmai am îndepărtat cea mai bună, sensibilă şi atentă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.
Cuprins de spaimă, urc treptele scării înalte şi o caut pe Fona în toate încăperile casei. Ajuns la parter, realizez că nu este înăuntru, ci trebuie să fie undeva afară.
— Băiete, stai locului! Linişteşte-te! ţipă Cartlon la mine şi atunci când mă prinde cu putere de umeri rămân drept în faţa lui.
— Cartlon, nu înţelegi! Este imposibil să fi dispărut aşa! Ne-am certat puţin şi a... a plecat...
— Nu a plecat! Trebuie să fie aici, spune Cartlon hotărât.
— Sunt un prost! Nu ar fi trebuit să țip aşa la ea... Fiona!
— Chiar eşti...
— Hei! Ţine-ţi comentariile pentru tine! spun furios şi îl prind de paltonul gros.
Cartlon îmi ia mâinile, mi le leagă fedeleş şi mă împinge spre casă.
— Haide sus.
Chiar dacă am controlat aproape toate camerele casei, trec pragul încă o dată.
Mă uit prin jur speriat şi atunci când aud scâncete îmi dau seama că este ea.
O iau la goana spre veranda din spate, faţă în faţă cu grădina.
— Adam, aşteaptă! ţipă Cartlon în urma mea.
Ajuns pe veranda, o văd pe Fiona departe aproape de pădure. Încrunt ochii spre aceasta şi în momentul în care se întoare, îi fac semn.
Nu răspunde.
— Adam, stai puţin.
O iau la fugă spre ea.
Peisajul este melancolic. Un fundal albastru închis, în care stă o fată tristă, plânsă în mijloc ţinând ceva între palmele staţionate în dreptul pieptului.
— Fiona!
Ajuns în dreptul ei, îmi trag sufletul speriat cu ambele mâini sprijinite pe genunchi.
În ciuda celor întâmplate mai devreme, cearta şi toate cele, Fiona se aproprie de mine cu paşi mici. Îmi furişez mâinile pe după gâtul ei şi atunci când îi simt lacrimile fierbinţi pe gâtul meu, trag guri lacome de aer, uşurat că nu i s-a întâmplat ceva grav.
O depărtez cu blândeţe, cu ambele mâini tremurânde pe braţele mici, albe şi cu ochii speriaţi.
— Fiona, ce cauţi aici? De ce te-ai dus spre pădure?
— Am vrut să...
— Să nu mai dispari niciodată aşa! Am crezut că a venit Raphael după tine sau mai rău...
Cartlon ajunge în dreptul nostru gâfâind.
— M-ai speriat! Cum ai ajuns aici? Te-am scăpat din ochi pentru o secundă, pentru numele lui Dumnezeu! Fiona, spun încă şocat de faptul că o găsesc în aproprierea pădurii.
Cartlon o fixează suspicios.
— De ce ai venit aici? Vrei să te mănânce strigoii? spune Cartlon în timp ce face o faţă monstruoasă şi e gata să o înhaţe pe Fiona care nu pare amuzată.
Tremură foarte tare, are ochii vineţi şi gură răguşită.
— L-ai speriat fantastic. Era să facă stop cardiac când nu te-am mai văzut, se amestecă Cartlon în timp ce Fiona ne priveşte pe rând.
În loc să mă calmez, fuga asta trezeşte în mine multă suspiciune.
De ce a luat-o spre pădure?
De ce nu a spus nimic?
De ce i s-a schimbat expresia într-un timp aşa de scurt?
Parcă nu mai este aceeaşi fată din tren, parcă este alta... una mai rece, mai tăcută... În momentul în care ochii îmi coboară spre piept, observ că ţine ceva în mână. Este o hârtie. Fiona ridică ochii spre mine, iar atunci când mâinile mele coboare pe ale sale, Fiona trage aer adânc în piept şi expiră.
— Ce e asta? întreb curios.
Îmi întinde hârtia.
— Am vrut să merg să mă liniştesc puţin după ce noi am... ştii.. iar în drumul meu am găsit asta, spune în timp ce desfac biletul şi mă ia groază atunci când observ că sunt două pagini din jurnalul lui Zoey. Eram pregătită să ți le dau, însă am vrut să mă regăsesc.
— În pădure să te regăseşti? întreabă Cartlon şocat.
— Da, pădurea dă o energie aparte corpului, iar aerul curat este tot ce aveam nevoie.
— Ai idee câţi oameni au murit acolo? Acolo unde tu ai vrut să te regăseşti? întreabă Cartlon cu seriozitate.
— Nu, dar se pare că tu şti.
— Ştiu pentru că am citit foarte mult. Sunt o persoană educată căreia nu îi scapă nimic din cotidian, domnişoară, spune Cartlon în timp ce arânjez foile mototolite şi încerc să desluşesc ce scrie pe hârtie.
18 ianurie 1928,
Dragă jurnalule,
A trecut o săptămână de când sunt plecată de acasă şi urmărită de aproape. Îmi este teamă că Adam nu va reuşi să mă găsească niciodată. EL nu îl va lasa să mă găsească niciodată deoarece îi este teamă că secretul lui va fi spus.
Secretul pe care Adam trebuie să-l ştie.
De dimineaţă am reuşit să trec de jumătatea pădurii, am vrut să plec spre gară, să plec departe. Dar nu am putut, lumea încă mă caută şi a trebuit să mă ascund din nou la casa din copac.
Oricum, sunt pregătită!
Urmează să plec departe, urmează să plec peste mare şi atunci când o să ajung acolo, voi face cumva ca Adam să mă găsească. Trebuie să ştie ce blestem s-a abătut asupra familiei noastre şi să se ascundă înainte să fie găsit de EI.
Doamne, ajută-mă să rămân în viaţă! Ajută-mă să fug, ajută-mă să îmi găsesc liniştea într-un loc în care să nu mă ştie nici vântul, nici pământul.
Aştept ca sătenii să se liniştească, să nu mai fiu dată dispărută şi apoi să plec.
Adam, dacă citeşti această foaie, te rog, stai departe de EL!
Stai departe de EI!
Stai departe de tatăl meu care ştie ce s-a întâmplat şi a permis să îmi fie furată puritatea în cel mai brutal mod. Am fost bătută, am fost legată, am fost înfometată, am fost ţinută împotriva voinţei mele de aproape 3 luni de zile. Toate acestea cu acordul tatălui meu! Iar toate acestea vor continua dacă EL mă va găsi.
EL o să se facă responsabil de moartea mea.
Am fost desigurata, Adam. Am fost bătută până am vărsat sânge, până am rămas fără aer. Toate acestea sub ochii tatălui meu.
Te rog, dacă îl găseşte pe EL, răzbună-mă!
Ai grijă.
Găseşte-mă.
Te iubesc.
Cu ochii mari, speriaţi, şocaţi de rândurile scrise cu cerneală neagră, amestecată cu o culoare roşie, cel mai probabil sânge, buzele încep să îmi tremure involuntar. Lacrimile se preling pe obrajii reci şi atunci când mă mişc, mă ia cu leşin.
Scap foile din mână şi cad în genunchi, cuprins de o durere puterică în mijlocul pieptului. Zoey a fost torturată de cineva, a fost bătută, a fost violată...
În timp ce peisajul se învârte în faţa mea, Cartlon mă ia şi mă scutură de-a binelea. Acesta îmi dă drumul şi cad pe iarbă, întinzându-mă.
Fiona şi Cartlon citesc foaia cu inima la gură.
Sunt în şoc. Nu credeam că familia mea este aşa...
Biata fată a fost torturată, a fost folosită, a fost batjocorită în timp ce eu stăteam la Londra citind cărţi. Nimeni nu a sărit în ajutorul lui Zoey, absolut nimeni! Unchiul Sam ştia ce se întâmplă, ar fi putut să intervină în orice moment dar a refuzat crezând că e ruşinos. Dar acum... singurul lucru care mi se pare ruşinos este că lumea a permis toate monstruozităţile acestea! Un ţipat puternic îmi scapă, iar Cartlon şi Fiona sar ca şi arşi.
— Frate, vară-ta este complicată rău. Unde a fugit?
Oftez adânc şi mă ridic.
— A? Mă lămureşte şi pe mine cineva, copii?
— Încetează, Cartlon! mă răstesc mânios spre el, în timp ce Fiona scapă foile din mâini. De ce te-aş lămuri tocmai pe tine? Cine eşti tu? Cine te crezi tu? Ai apărut din senin şi pe bună dreptate, nu ai niciun motiv să te amesteci în problemele familiei mele! Nu te interesează! Pierdem timp preţios cu tine!
— Şi cine mama naibii ți-a spus ţie că nu mă interesează? Sunt destul de afectat să aflu că fata pe care a văzut-o acum câteva zile este moartă. Puteam să o ajut, puteam să o salvez...
— Adam, priveşte! mă face Fiona atent şi întoarce foia pe spate. A mai scris ceva...
19 anuarie 1887
Dragă jurnalule,
Aseară am fost căutată.
În toată pădurea îmi răsună numele. Mi-a fost aşa de frică încât m-am ghemuit toată la podea şi am plâns ore întregi, stând în frig, ploaie şi întuneric. M-am rugat la lună şi la stele să fiu salvată... în zadar. De dimineaţă am reuşit să fug spre sat. Am mers la Morris, băiatul florăresei, care m-a hrănit, m-a lăsat să mă spăl şi să îmi scriu povestea.
A promis că o să îmi fie alături până o să pot pleca la Londra, la Adam.
Aseară l-am visat. Mi-a apărut în vis şi mi-a spus că o să fiu bine, că o să scap de acest blestem şi că o să vin acasă. Mi-a spus că mă iubeşte, mi-a spus că grijă lui faţă de mine este infinită. Abia aştept să plec, să uit de toate...
Dumnezeu să mă aibă în pază. Să mă ajute să ajung acolo unde îmi este locul. Lângă Adam al meu.
— Cine e Morris? Cine e florăreasa? spun în timp ce mă uit prin jur.
— Nu este ciudat? Dragostea ei pentru tine... este mai mult decât... între verişori, spune Fiona în timp ce gelozia reiese din vorbe.
— Nu este posibil aşa ceva. Uită ce ai spus!
— Omule, verişoara ta este îndrăgostită de tine. De ce te aşteaptă tocmai pe tine? întreabă Cartlon în timp ce salt din urmeri.
— Nu ştiu... poate pentru că eu sunt singurul căruia îmi pasă de ea? Aşa încerc să vă explic! Zoey este dispărută de mai bine de doi ani de zile şi nimeni nu s-a îngrijorat în afară de mine. Nici măcar unchiul Sam care este o persoană foarte grijulie. De aceea, cred că un secret uriaş este păstrat de familia mea.
— Adam, Zoey este o cauză pierdută! Nu mai face corelaţii logice. Îşi caută dragostea acolo unde este rudenia, spune Fiona cu multă gelozie în glas. A înebunit! Este timpul că tu să admiţi acest lucru şi să plecăm acasă.
— Nu plec nicăieri fără Zoey! mă impun în faţa Fionei care face un pas în spate.
— De ce te porţi astfel? întreabă stupefiată.
— Are nevoie de mine, iar jurnalul ăsta, spun în timp ce îl scot din buzunar şi îl apăs cu degetul furios, Jurnalul asta este dovada noastră!
Tremurând de nervi, Fiona ia paginile de jurnal şi fuge spre ieşirea din curtea casei, adică spre alee. O privesc plin de nervi şi în momentul în care dau să o prind de mână, Cartlon mă opreşte, îmi lipeşte mâna pe piept şi pleacă capul.
— Lasă un gentleman să vorbească cu ea, spune Cartlon în timp ce pornește spre alee.
Simt că înebunesc!
Fiona nu înţelege esenţialul. Trebuie să o găsesc pe Zoey, să mă conving că este în viaţă şi să o aduc la Londra. A fugit de acasă acum doi ani de zile și tare îmi e frică să nu fi fost prinsă de oamenii despre care vorbeşte în jurnalul ei.
Nu ştiu cu ce le-o fi greşit verişoara mea, însă nici măcar un puşcăriaş nu este tratat aşa cum a fost ea...
În momentul în care mă întorc spre pădure, aud păsările cântând. Ciulesc urechile speriat şi tresar atunci când o aud pe Fiona țipând la Cartlon ca o mama la propriul copil. Oftez adânc şi îmi masez ceafa tensionat. Simt că nu mai acţionez aşa cum am făcut-o la început, adică ghidat de propriul scop, ci mai mult de sentimente. Dorul şi dragostea faţă de Zoey mă împinge să continui căutarea.
Ţipetele Fionei devin mai puternice şi în momentul în care mă întorc o iau spre poteca care duce spre casă.
— Redbird! Ajută-ne! ţipă cu putere Cartlon lângă mansardă.
Mă arunc în genunchi şi o prind cu putere de mâini pe Fiona care este trasă în interiorul mansardei, pe geamul larg deschis. Faţa persoanei nu se vede însă puterea cu care trage de trupul Fionei poate fi asemănată cu cea a unui bărbat.
Acesta are mâinile înfăşurate în jurul fetei şi în momentul în care reuşesc să o scot pe Fiona, bărbatul trage aer adânc în piept, urlă ameninţător şi o trage pe Fiona de tot în mansardă, praful sărind spre noi.
Căzut în iarbă, cu plămânii plini de praf, mă reped spre mansardă însă Cartlon mi-a luat-o înainte. Intrăm în casă în cea mai mare vitează şi în momentul în care lovesc cu putere uşa mansardei, aceasta rămâne intactă. Nenorocita asta de uşă fără cheie! Dau cu pumnii în ea şi apoi o serie de picioare, când, balamala cedează şi trag cu putere de ea alături de Cartlon, reuşind să trag de ea. Trag un ţipăt puternic atunci când văd scara înaltă, însă ţipetele Fionei devin din ce în ce mai îndepărtate şi le cobor cu inima cât un purice. Beznă, de parcă... de parcă Fiona ar fi dispărut...
— Cartlon! Adu o candelă de sus! zbier cu putere şi în momentul în care mă uit spre perete, ceva îmi atrage atenţia.
Speriat, transpirat tot, observ că este un tunel. Încrunt sprâncenele şocat şi mă apropri însă atunci când văd umbra pe peretele mansardei tresar ca din puşcă. Este lumina venită de la candela pe care Cartlon o ţine în mână coborând scările.
— Ce dracu înseamnă asta!? întreabă şocat atunci când vede tunelul a cărui intrare este înconjurată de o margine de lemn, destul de înalt construit.
— Este un tunel... un tunel construit sub casă care duce...
— Adam, ăsta nu pare ca şi cum răpitorul l-ar fi săpat acum, spune Cartlon în timp ce aprob speriat.
— Casa a aparţinut bunicului, el trebuie să ştie unde duce acest tunel, spun în timp ce Cartlon încruntă sprâncenele confuz.
— Crezi că un moşneag este în spatele chestilor ăstora?
— Nu, mai rău...
— Unde o duce asta?
Mă uit speriat spre tunel, fără a vedea vreo urmă de lumina şi înghit în sec zgomotos. Tunel este construit în mansardă, de aceea nimeni nu a intrat niciodată în mansardă şi nu a îndrăznit să zdrobească uşa aşa cum am făcut-o eu. Bunicul sau oricine a avut casa înaintea lui a încercat să ascundă acest tunel care duce...
— Spre pădurea Harlow, şoptesc speriat.
— Haide! Fata este în pericol şi noi habar nu avem unde duce tunelul, spune Cartlon în timp ce împinge candela spre mine şi o iau îngrozit.
— Când o să pun mâna pe omul care a răpit-o pe Fiona.. să nu mă opreşti! spun în timp ce o iau în faţă cu candelă, urmat de Cartlon căreia îi este mai frică decât mine.
Merg uşor, incredibil de speriat în interior, însă curajos la exterior.
Fiona este responsabilitatea mea şi gândul că a fost răpită din braţele mele hrăneşte furia din suflet. Mai întâi Zoey a fost batjocorită de nişte monştri şi apoi Fiona a fost răpită chiar sub ochii mei. Trag aer adânc în piept şi înaintez, iar atunci când aud ţipetele Fionei, ochii mi se măresc.
Respir sacadat la gândul că o torturează până ajungem la ea.
— Haide, Cartlon! țip spre acesta şi alergăm spre ieşirea din tunel.
— Vin, Romeo, spune amuzat.
— Adam! ţipă Fiona aşa de tare încât ochii mi se umple de lacrimi.
— Fiona, venim!
— Adam, ascultă-mă cu atenţie! strigă Fiona şi picioarele încep să îmi tremură involuntar. Uită de mine! Uite că ne-am întâlnit! Păstrează jurnalul şi pleacă acasă! Fugi, Adam! spune această cu ultimele puteri şi un ţipat puternic se aude deodată. Pleacă...
— Fiona!
În momentul în care văd lumina de la capătul tunelului, încep să alerg mai tare.
Trebuie să o salvez înainte să o pierd.