Pentru o secundă, aproape că mi-am pierdut speranța.
Continua să murmure o melodie necunoscută mie, schimbând limba din două în două secunde, însă eu, spre surprinderea mea, puteam ține pasul; înțelegeam orice limbă în care cânta, de parcă le învățasem în câteva minute.
Voiam să-l opresc. Să-l scutur de umeri, să-l trezesc din transa ciudată în care se afla. Mă scotea din minți și nu mai rezistam.
Însă, chiar dacă înfățișarea lui mă speria în adevăratul sens al cuvântului, vocea lui... era cel mai frumos lucru pe care îl auzisem în viața mea.
Nu ai fi zis că era un demon. Avea o voce angelică, care îți trezea niște emoții ascunse din adâncul sufletului. Mi-am închis ochii, inspirând adânc și concentrându-mă pe melodia tristă și nostalgică, sperând că, poate, va realiza într-un final că nu era singur.
― Este o zi foarte frumoasă, nu-i așa, damnato?
Am înghețat brusc și mi-am deschis ochii numai ca să observ cum orbitele sale roșiatice erau focalizate asupra mea.
M-am înroșit, simțind adrenalina pulsându-mi în vene.
Îmi era frică să vorbesc, să mișc vreun mușchi sau chiar să respir.
Frica pe care o simțeam în acel moment nu putea fi egalată cu nimic.
Spre spaima mea, el chiar începu să râdă și făcu semn cu mâna în stânga lui.
― Nu-ți fie teamă, copilă, și eu sunt la fel ca tine. Stai aici, jos. Eternitatea este foarte lungă și grea. E mai bine când nu ești singur. Ne putem plânge de milă în grup.
Chicoti ușor și se rezemă de copac, lăsându-și capul pe spate. Oftă extenuat, de parcă așteptarea continuă în care se afla îl obosea psihic.
Nu știam ce să zic. Așa că m-am mutat din fața lui, așezându-mă reticentă în stânga sa și m-am rezemat cu grijă de copacul tare și nu atât de rece pe cât mă așteptam.
― Ești un demon, nu-i așa? mă întrebă el după câteva minute de tăcere, făcându-mă să tresar în mod involuntar.
― N-n-nu chiar..., am răspuns eu, cu o voce spartă și tremurată.
Vladimir tăcu pentru câteva secunde, însă, după își întoarse craniul ciudat spre mine, de parcă încerca să mă privească drept în ochi, deși era cam ciudat în stadiul în care era.
― Cum așa? Nu ești sigură de propria-ți origine? Hm... eu nu cred că ai putea fi altceva, având în vedere că nu ești prinsă într-o blamare eternă, precum sufletele umane. Ești ca mine.
Am schițat un zâmbet, îmbrățișându-mi genunchii și lăsându-mi capul să se sprijine pe aceștia.
― Nu chiar. Ai fi surprins.
Era atât de ciudat să vorbesc cu el când nu avea... o față umană. Nu îi puteam citi expresiile. Nu știam dacă era uimit, sceptic sau batjocoritor. Poate toate laolaltă. Dar asta era doar bănuiala mea, pe care nu mă puteam baza în totalitate.
― Dar... cum te numești? mă întreabă el, comportându-se de parcă suntem doi copii ce s-au pierdut de părinți.
Nu știam ce să spun.
Oare dacă îi ziceam Amadeia ar fi reacționat altfel? Oare dacă aș fi zis Rebecca ar fi avut un impact mai puternic?
― Amadeia, am răspuns eu, aproape tăindu-mi-se respirația, privindu-l anticipativă.
Își scutură ușor craniul, însă reacția sa nu a fost cea pe care o așteptam.
― Un nume cam ciudat. Este de om. Încerci cumva să mă păcălești?
Nu părea nervos. Părea... ușor rănit. De parcă chiar mă considerase prietena lui și, în acel moment, îl înșelasem prin minciună. Mă făcea pe mine să mă regândesc la propriul meu nume, fiind într-atât de afectată de tonul lui trist.
― Nu! Vorbesc serios, acesta e numele meu! De asta... de asta am zis că nu sunt ca tine. Am fost om.
Orbitele îi străluciră roșiatic și scoase un sunet ciudat, făcându-mă să tresar încă o dată.
― Hmm... atunci e posibil oare... să fii copilul unui demon și al unui om...? Dar aceștia nu își activează puterile de demon, chiar dacă au, teoretic, sângele demonic...
Își sprijini craniul de palmă, iar cotul și-l ținea pe genunchi, arătând mai gânditor ca niciodată. Având în vedere că avea tot timpul din lume ca să mediteze, își putea direcționa gândurile asupra unui singur subiect pentru mai multă vreme.
Dar eu nu aveam timp de așa ceva. Nu știam dacă mai puteam să deschid porțile iadului din nou și nu voiam să risc și mai mult, stând prea mult în străfundurile iadului. Dacă, la un moment dat, aveam să-mi pierd amintirile precum Vladimir?
― Tu... cum te numești?
Mă uitam la el, de parcă ar fi fost prima oară când îl vedeam. Chiar dacă avea o înfățișare înspăimântătoare... era tot Vladimir. Și semăna oarecum cu el, indiferent cât de diferit era în containărul său uman.
― Aka Manah.
Mi-am închis pentru câteva secunde ochii, oftând adânc.
Nu știam la ce mă așteptasem, având în vedere că nu m-a recunoscut.
― Ce? Nu îți place numele meu?
M-am fâstâcit emoționată, nefiind sigură de răspunsul pe care ar trebui să i-l dau.
― Nu, nu e vorba de asta. Doar că... eu te-am cunoscut sub alt nume.
― Oh? Și care ar fi ăsta? Cel pe care m-ai strigat adineauri?
Mi-am ridicat uimită sprâncenele.
― Credeam... credeam că nu m-ai auzit atunci.
El scoase un sunet ciudat, ce semăna a pufnet amuzat.
― Inițial nu credeam că pe mine încercai să mă strigi. Credeam că ești alt suflet damnat care vede fantome ale oamenilor din viața lor. Dar..., aparent tu nu ești om.
Nu părea prea afectat că l-am strigat pe alt nume. M-am încruntat, holbându-mă la pentagrama desenată în sânge de pe fruntea lui.
― Și... nu ți se pare ciudat că nu îți amintești de mine?
― Nu. Dacă am ajuns aici, înseamnă că am fost distrus, deși nu știu cum a fost posibil acest lucru. Sunt cel mai puternic demon... sau cel puțin eram. Este evident că mi-am pierdut amintirile, dacă am ajuns aici, în străgundurile iadului.
― Și... nu vrei să le primești înapoi?
Oftă, orientându-și corpul înspre mine.
― Oare trebuie? Simt... că am fost foarte neliniștit acolo, sus. Aici... mă simt calm. De parcă iau o pauză în care pot respira. Nu vreau... să mă întorc într-un loc în care să nu mă simt bine.
Am clipit rapid, luând o gură mare de aer.
― Adică... nu îți pasă de cei pe care i-ai lăsat în urmă?
Pufni din nou, încrucișându-și brațele la piept.
― Draga mea Amadeia, sunt un demon. Te așteptai la altceva? E în natura mea să fiu un egoist nesimțit. Nu știu pe cine cauți, dar acel cineva nu mai e aici. Am rămas doar eu, Aka Manah. Poate te-am păcălit, sub forma mea "umană", dar acum, în acest stadiu în care mă vezi, sunt adevăratul eu, care nu dă niciun ban pe oameni și pe sentimentele lor... sau în cazul tău, pe ceilalți demoni, indiferent dacă mă iubesc sau mă urăsc. Aici nu sunt restrâns de nimeni, de nimic; nu există nicio variabilă pe care să nu o pot calcula.
Simțeam cum câteva lacrimi se războiau să iasă la suprafață, dar am clipit lent de câteva ori, alungându-le. Nu era timpul să plâng. Nu aveam de gând să renunț atât de ușor. Mi-am dres glasul și mi-am îndreptat spatele, imitându-i poziția.
― Aka Manah. Nu. Vladimir. Dacă ți-ai aminti viața, ți-ai dat seama că ce tocmai ai zis este o mare prostie, pe care nici măcar tu nu o crezi. Da. O perioadă extrem de lungă de timp ai trăit ca un adevărat demon. Crime, violuri, masacre. Toate răutățile din lume le-ai comis. Nu ți-a scăpat nici măcar una. Însă... a apărut cineva. Cineva pe care nu te așteptai să întâlnești în viața ta. Ți-a schimbat percepția asupra lumii... tu însuți mi-ai spus că ți-ai dorit să fii înger...
― Tu ești acel "cineva"?
Pufni amuzat și începu să râdă copios, de parcă nu ar crede niciodată așa ceva.
― Da. Eu sunt. Deși... e mai complicat de atât. Nu era corpul meu.
― Posedare?
― Ceva de genul. În orice caz, acel corp a fost distrus, iar eu, teoretic, am murit. Chiar dacă acum nu îți poți imagina că ai putea fi îndurerat de moartea unui om, a cărui viață oricum este efemeră... atunci simțeai că te sufocai. Că furia dinăuntrul tău era însăși flacăra nestinsă a iadului. Tu mi-ai spus asta. Tu ai masacrat un întreg imperiu din cauza asta. Acestea sunt acțiunile tale, care sunt consemnate de tine într-un carnețel din dulapul din camera ta, din apartamentul tău, pe pământ. Iar apoi... am revenit. Nu sub forma la care te așteptai. Dar ne-am reîntâlnit... și... vrei să știi cum ai murit?
― Copilă, m-ai uimit cu acest basm desprins dintr-o carte de adormit copii. Continuă, te rog. Eternitatea nu mai pare chiar atât de lungă acum.
Mă lua în râs.
Nu știam cum era mai rău. Să se enerveze, să încerce să mă ucidă deși, teoretic, eram deja moartă, sau să nu creadă nimic din ce să zic și să mă ia peste picior?
Mi-am strâns buzele într-o linie subțire, simțind cum îmi ieșeau flăcări pe nări, în ciuda aerului rece ce îmi înțepa nasul.
― Ai murit intrând în iad după ce ai acumulat un număr extraodinar de mare de suflete.
Oftă, lăsându-și mâinile să cadă în golul dintre picioarele sale.
― Ah! Ce prost am fost! De ce oare am făcut asta? Nu mai țineam minte că acest lucru este un "nu-nu"?! Oh, Tată, dă-mi minte!
― Ai făcut-o pentru mine, Vladimir. Și, deși eu sunt motivul morții tale, te susțin. Ai fost un prost. Trebuia să lași totul în mâinile lui Belial.
― Belial? Ce să las în mâinile lui Belial?
Am clipit rapid, neștiind de unde ar putea el să știe...
Ah! Probabil Vladimir își amintea lucrurile dinainte să vină pe pământ. Adică ce s-a întâmplat în iad, după ce a fost creat.
Și... el nici când era în viață nu știa care era numele adevărat al lui Jaser...
Oare care era relația lor?
― A fost o bătălie pentru tron, în care am fost implicată. Belial a încercat să ia tronul din mâinile lui Lamashtu, iar eu am fost momeala, în ciuda dezaprobării tale. Tu nu știai că era Belial cel care încerca să mă ajute... dar, presupun că ai aflat acum. Care este relația... care a fost relația ta cu el?
― Hmm... nu pot spune decât că a fost mereu gelos pe puterile mele, ca ceilalți diavoli, de altfel. Nu prea ne suportam, însă avea momentele lui bune. Era singurul care se apropria de cuvântul "prieten", termen pe care îl folosiți voi, oamenii. V-am studiat din iad foarte mult. Sunteți niște nesăbuiți.
― Oricum... ai murit încercând să mă salvezi pe mine. Te știi pe tine însuți, Vladimir... Ai crede că ți-ai da propria viață pentru un om pe care l-ai "înșelat" când erai sub formă umană?
Își aplecă ușor craniul, iar o atmosferă tensionată ne acapară, de parcă totul depindea de acest moment de gândire. Stăteam cu sufletul la gură, sperând că îl convinsesem, într-un sfârșit. Simțeam o ușoară amețeală și, din câte știam eu, nu era un semn bun.
― Pare rezonabil, dar... în acest moment nu îmi pot imagina. Știi, demonii nu sunt cunoscuți pentru imaginație și creativitate.
― Dar... nu vrei să simți din nou?
Devenisem disperată.
Acest Vladimir era... un demon. Nepăsător. Insensibil. Fără sentimente.
Îl voiam pe vechiul Vladimir cu disperare, de parcă era aer.
M-am ridicat în genunchi și l-am prins de umeri, încercând să-l strâng pe cât de tare puteam. Se holba la mine cu craniul lui ciudat, de vacă, iar pentagrama roșiatică începu să strălucească amenințătoare.
― Vladimir! Trebuie să te întorci! Ai murit pentru mine, iar eu am facut același lucru pentru tine, ca să te scot de aici! Nu lăsa toate eforturile mele să fie în van! Te rog! Ascultă-mă, crede-mă, spun adevărul!
― Copilă... nu cred că eu sunt cel egoist de aici. Dacă vezi că eu sunt împăcat aici... de ce încerci să mă aduci înapoi?
Am rămas fără cuvinte.
Avea dreptate.
Nu murisem în totalitate pentru el. Murisem pentru mine. Știam că nu aș fi fost la fel fără el. Devenisem... obsedată. Nu mă puteam imagina trăind viața pe pământ fără el. Mă simțeam... de parcă adevărata mea viață începuse în momentul în care îl cunoscusem. Da, oameni muriseră, pe care îi cunoscusem și pe care nu, da, viața mea a fost dată complet peste cap, da, nu era bine ce făcuse, ce făcusem, ce am lăsat pe pământ.
Dar, per total, eram împăcată cu asta.
Nu eram perfecți. Făcusem atât de mult rău încât și eu simțeam că meritam să mă aflu în acel loc, în acel moment.
Dar... eram prea egoistă ca să fac asta.
Și nu cred că dacă cineva era în locul meu nu ar fi făcut la fel.
― Rebecca.
― M-ai strigat? l-am întrebat confuză, iar Vladimir doar negă, dând în stânga și în dreapta din capul său greu și înfricoșător.
Nu, nu avea cum să mă strige el. Nu îi spusesem adevăratul meu nume și nici nu a dat vreun semn că și-ar aminti de el.
― Rebecca. Sunt eu.
Era vocea lui Vladimir. Eram foarte conștientă de ea.
Dar, în același timp... nu era a lui.
În momentul în care am realizat pe deplin ce se petrecea, mi-am mărit ochii, ajungând la niște dimensiuni imposibile.
Eram eu.
Conștiința mea.
Era momentul să plec.
― Plângi, Rebecca. Amintește-ți tot. Tot ce ai suferit, tot ce ai pătimit, tot ce te face să te simți umană. Pleacă de aici, Rebecca. O poți face. O ai în sânge.
În mod involuntar, lacrimi începură să îmi curgă șiroaie pe obraji. Vladimir se uita drept la mine, iar fața sa, de pe care nu puteam citi niciun sentiment... părea, totuși... șocată... și confuză.
― Mama, Miruna, Gabi, Ariana, spuneam eu, de parcă recitam o rugăciune, plângând în continuare.
― Ce? De ce spui asta? Ce e asta? Ce ți se întâmplă?
Părea... îngrijorat.
Fără să vreau, am zâmbit ușor.
Vladimir încă era acolo.
Amintirile lui, deși fuseseră ferecate bine... poate începură să urce la suprafață.
― Plec acasă, Vladimir. Plec pe pământ. Timpul meu aici s-a terminat. Eu nu pot fi reținută în iad. Am descoperit... o portiță.
Părea foarte bulversat de ceea ce îi ziceam.
― Vino cu mine!
L-am zguduit ușor de umeri, însă el nu reacționa.
― Mama, Miruna, Gabi, Ariana, mama, Miruna, Gabi, Ariana, mamaMirunaGabiAriana, mamaMirunaGabiAriana...
― Încetează! Nu pleca! urlă Vladimir la mine, întrerupându-mă într-un mod brutal, prinzându-mă de mâini și strângându-le cu o strânsoare de fier.
Am clipit rapid ca să alung lacrimile ce îmi încețoșeau vederea și am inspirat adânc.
― Trebuie, Vladimir. Asta e singura noastră șansă. Dacă... dacă chiar vrei să rămâi... o poți face. Dacă... chiar te simți liniștit și calm aici... poți rămâne. Ai dreptate. Am fost o egoistă crezând că ai vrea să te reîntorci cu mine. M-am lăsat orbită de propria-mi dorință. Acum... lasă-mă să plec repede, până nu îmi schimb părerea.
Oftă adânc, dar nu îmi dădu drumul.
Așa că mi-am închis ochii, spunându-mi acea mantra în minte.
Și funcționa.
Simțeam cum lacrimile deveneau mai dense, iar în momentul în care mi-am deschis ochii, tot ce vedeam era roșu.
Am început să tremur și, în curând, am observat că pământul în întregime se cutremura sub noi.
Vladimir, probabil din cauza șocului, îmi dădu drumul, iar eu mi-am șters rapid lacrimile, mânjindu-mă de sânge pe brațe. M-am uitat la chipul lui și m-am abținut să nu plâng din nou.
― Presupun că ăsta este finalul nostru. Aparent... nu toată lumea are un final fericit.
Nu spuse nimic.
Se formă o despicătură exact sub corpul meu, iar eu mi-am tras nasul, uitându-mă pentru ultima oară la fața demonică a lui Vladimir.
― Cu bine... Aka Manah.
Renunțasem.
Nu mai avea rost.
Avea dreptate. Eram mult prea egoistă. Trebuia să-l las să facă ce vrea. Era alegerea lui. Nu mă puteam ține tot timpul după el. Avea dreptul de a alege să nu fie cu mine.
Așa că am plecat. Am lăsat despicătura să crească și am căzut în gol.
Însă... Vladimir spuse ceva.
Un lucru ce mi-a făcut sângele să îmi înghețe în vene.
Un lucru care aproape m-a făcut să urlu după el, dacă aș fi avut timp, să mă tragă înapoi.
Un lucru pe care nu înțelegeam de ce nu l-a zis mai devreme, deși, cel mai probabil, amintirile îi reveniseră mult prea târziu ca să mă mai oprească.
― La revedere, Rebecca.
Tot ce vedeam era negru.