“she dwells on the past because she’s unhappy in the present”
Singurul lucru pe care l-a dorit vreodată a fost să fie fericită; însfârşit, acest lucru se va întâmpla. Sub privirea ocrotitoare a lunii şi cântecului mirific al stelelor, avea de gând să fie încoronată regină. Unicul ei vis de după ce a salvat întreg Arendellul era acesta. Să obţină putere completă asupra regatului, să îl ţină sub control şi să crească sub ochii ei sticloşi. Singura problemă era când. Timpul e foarte preţios, iar toată această învălmăşeală dintre cei patru pereţi între care e închisă nu ajuta cu nimic.
Anna spune că o regină nu are voie să îşi vadă coroana până la momentul crucial; de aceea a ascultat-o. Rămase tot un copil, cu bucle roşcate şi ochi verzi, un suflet pur şi o inimă inocentă. Singurul lucru ce o deranja era faptul că şi Kristoff a plecat acolo, să aranjeze locul; nu ştia cum şi când, însă ochii ei sclipeau mai tare atunci când soarele se reflecta peste trupul puternic al băiatului. Ceva din atitudinea lui Kristoff faţă de Elsa s-a schimbat; s-au.. apropiat?
Erau două firi diferite; atât comportamentul cât şi personalitatea. Atunci când Anna trebuia să organizeze o serată, le cerea părerea; niciodată nu lua sfârşit aşa cum trebuia. În timp ce Elsa alegea decoraţiile puternice, cu tentă florală şi nu foarte colorate, Kristoff prefera detaliile fine şi perfect aranjate, în nuanţe diferite, care nu atrăgeau atenţia. Roşcata nu reuşea să le impună celor doi vreo idee, deoarece s-ar fi supărat; până şi astrele erau de acord cu ea. Cu toţii aveau nevoie de o schimbare. Însă această schimbare nu avea nevoie de ei..
O catastrofă se poate întâmpla din diferite motive; aici e vorba despre o catastrofă emoţională. Haideţi să citim sufletele personajelor ca pe o carte. Cum ar suna? Ca o poezie fără rimă sau o naraţiune fără descriere? Paginile albe, fine şi neatinse ale inimii lui Elsa trădează imaginea ei superioară, care nu o afecta. Însă labrinturile cu porţi de zăpadă ne conduc către fulgii presăraţi în acel loc. Îndoielile şi teama o urmăreau peste tot. Curând, acea curăţenie cerească avea să fie plină de rafale de zăpadă; aşa preiau ele controlul, prin brutalitate, iar ea o ştia mai bine ca nimeni altcineva.
Kristoff însă avea tenta unui rege; era căpos, dar înţelept, şi nu a renunţat niciodată la lucrurile mărunte ce îi aduc fericire, cum ar fi caii. De când era mic avea această mică obsesie cu animale; visa la un grajd atât de mare, încât să încapă toate animalele pământului. Frumoasă copilărie, nu? Visele sunt tot ce avem, până când ne dăm seama că nu se vor împlini dacă aşteptăm un miracol. Kristoff a învăţat asta în timp; miracolele nu există. Cel puţin, nu pe Pământ.
Amintirile lui erau un amalgam dezordonat de labirinte şi uşi deschise; închiderea acestora era mult mai dificilă. Atunci când lăsa pe cineva să pătrundă în sufletul lui, nu-l putea izgoni pur şi simplu. Kristoff ştia că nu avea să facă asta vreodată, din motive neştiute. Era mai mult decât vizibil că Anna pătrunse în acea carcasă dezgropată şi reuşi cumva să o deschidă şi să aleagă ce e mai bun din ea. Însă nu avea încredere în acel suflet mare şi pur; nu se cunoşteau foarte bine, aşa că nu îşi vindea încrederea pur şi simplu.
În schimb, Elsa era pe partea opusă a gheţarului. Avea încredere în el; simţea că toţi fluturii din lume o înconjoară în momentul în care Kristoff îşi aminteşte că ea era în cameră. Se gândea la o mulţime de lucruri diferite atunci când vorbea cu el - asta era nepoliticos? Adică, da, era atentă la ce spunea el, însă toate grijile şi problemele ei nu se rezolvau numai vobind cu acesta. Avea nevoie în permanenţă de ajutorul şi sfaturile lui; de fiecare dată când se întâlneau întrebările curgeau precum apa dintr-o cascadă. Kristoff nu a trecut asta cu vederea şi şi-a dat seama că Elsa avea nevoie de ajutor în anumite situaţii. Se pierdea, iar drumul corect era învăluit de ceaţa misterioasă a greşelilor constante produse de blondă.
Tot ceea ce îşi amintea de după marea ei “aventură” era acea promisiune; a jurat, de fapt, că nu îşi va mai pierde vreodată controlul. Ceea ce era o mare minciună, iar Elsa recunoştea asta, în sinea ei. Însă pe moment, fericirea o cuprinse şi pătrunse în ea atât de profund încât ar fi putut înnebuni iar asta i-a sporit capacitatea. Abia reuşea să ţină în ea tot ce avea de zis. Era precum o oală ce clototea la foc maxim, care aştepta ca, în orice moment, conţinutul ei să sară şi să se împăştie peste tot, provocând daune ce o vor costa mai mult decât crede.
* * *
Auzea, însă nu asculta. Toată prelegerea Annei despre faptul că temniţa a fost singura soluţie o făcea să se simtă indiferentă. Nu mai conta, acum. A revenit înapoi la imaginea din trecut, proiectată în a sa imaginaţie.
-Chiar aşa, asta nu va durea, Kristoff?
Distanţa de la pod şi până jos era uriaşă. Nici unul dintre băieţi nu ar fi putut trece fără să se zgârie. Însă Kristoff şi aşa-zisul lui prieten nou erau pur şi simplu captaţi de adrenalină, şi categoric nu mai gândeau; nu îşi dădeau seama ce e bine şi ce nu, aşa că Elsa a rămas învăluită de confuzie. Ce treabă avea ea aici, de fapt? Blondul i-a spus că vor veni pentru o discuţie liniştită şi revigorantă; nu mai ştia ce să creadă.
Singurul lucru pe care îl mai auzea erau vocile acelea încăpăţânate din capul ei aiurit. Îi spuneau că o va păţi, acum că nu mai era sub protecţia puterilor sau a părinţilor. Pe timpul verii intensitatea acestora scădea, şi chiar dacă în regat nu se vedea asta, deoarece era permanent iarnă, simţurile ei nu mai prindeau putere în acest anotimp. Căldura o ameţea cu adevărat, chiar dacă purta haine din gheaţă sau un norişor de zăpadă o urmărea. Nu dorea să fie specială în vreun fel. Oricum era deja mult prea specială.
Nu ştia ce ar putea gândi acum Kristoff. Pur şi simplu, o capta întotdeauna. Erau precum stelele pentru lună - atât de inexistenţi unul fără celălalt. El o determinase să continue lupta; a luptat pentru tot ce are acum, asta datorită lui. Fără acest ajutor, ar fi rămas un suflet rătăcitor printre magia neagră ce o împroşca încontinuu lumea. Dar nu îi accepta ideile nebuneşti sub nici o formă.
-Elsa, trebuie doar să faci un pod de gheaţă. Trebuie să trecem pe cealaltă parte. E o provocare.
L-a privit cu neîncredere preţ de câteva clipe; şi-a dat seama că risipirea timpului cu el nu avea să funcţioneze, deoarece era complet visător. Acei ochi pierduţi treceau prin corpul ei moale, pentru a privi distanţa de la cer până la pământ. Nu avea de gând să primească un răspuns negativ, iar îngrijorarea fetei părea să întreacă aşteptările. Kristoff era de neclintit. Dur ca o stâncă. Nu-l mai văzuse până acum astfel.
Poate nu-l cunoştea atât de bine precum credea. Totuşi, atitudinea lui se roti în partea opusă, în timp ce un zâmbet cald şi familiar privi conturul vişiniu al buzelor ei. Cele două mici particule de cristal ce străluceau cu o putere magnifică în ochii amândurora s-au contopit pentru a crea una dintre acele priviri ce o primeşti numai de câteva ori în viaţă: sinceră, călduroasă, şi totuşi cu o duritate fină.
Noaptea nu avea însă şansa să se ascundă, precum sentimentele blondei sau gândurile nerostite ale băiatului. Amândoi priveau adâncitura goală de sub picioarele lor şi îşi aminteau cu repeziciune de momentele groaznice în care Elsa putea dărâma un castel din piatră numai cu privirea, din cauza puterilor. Cu acel ultim jurământ nici un accident nu se mai întâmplase. Reuşea să controleze flacăra omniprezentă în sufletul ei.
Durerea de cap o cuprinse deodată; ceva mai cumplit decât acum nu simţise întreaga ei viaţă. Încerca să privească răsăritul soarelui, trecând direct la partea în care lua naştere ceea ce acum se numea Zidul Morţii.
Băiatul de lângă Kristoff părea nerăbdător. Îndruga ceva despre alinierea stelelor de la noapte, şi despre efectul Lunii Albastre asupra simţurilor umane. Avea un limbaj ştiinţific, ceea ce nu o ajuta absolut deloc pe Elsa. La fiecare două secunde privea noul zid de gheaţă ce se forma sub privirea ei, şi îl întreba diverse mărunţişuri. Părea foarte deştept, însă nu arăta asta nici măcar un moment. Contrar limbajului său bine ales, el nu avea alura unui om învăţat - dar nu arăta a prostănac.
Înainte ca ea să poată termina ceea ce a început, Kristoff s-a îndreptat înspre el. Nimeni nu-şi mai amintea de ce porniseră o ceartă teribilă - important este că o făcuseră fără să anunţe. Şatenul s-a îndreptat înspre Kristoff şi l-a lovit; astfel, se contură o bătaie. Motivul rămânea o taină - însă cuvintele lor erau îmbibate cu un lichid ce nu mai putea fi şters acum. Secretul pentru o ceartă era durerea provocată de propoziţiile rostite la întâmplare. Cuvinte nepotrivite, distrugătoare; ucigaşe.
Până să îşi dea seama, şatenul a fost împins pe caruselul de gheaţă - fără echipament. Complet neînarmat. A fost ultima greşeală pe care a văzut-o fata. A sărit după el, şi a încercat să îl ajute. Ajunse la capătul podului, şi se ţinea cu putere de gheaţa alunecoasă. Distanţa era destul de mare încât să te omoare. Elsa era la capătul puterilor, energia se scurgea repede când era pusă sub presiune. A încercat să îi creeze un drum pentru a aluneca uşor. Însă atunci când sentimentele se amestecă între ele şi creează acel roaler-coaster, ei bine, nu mai există vreo cale de întoarcere. Cheia era autocontrolul, ceea ce lipsea desăvârşit.
În loc să creeze un drum lin, ţepii de gheaţă s-au înălţat din degetele firave, străpungând cu uşurime fiinţa şatenului fără nume. Ea privea îngrozită în timp ce ochii lui se învârteau în orbite iar mâinile îi eliberau strânsoarea. Lacrimi viovate şi fierbinţi au căzut pe corpul ce se lupta să ajungă în cealaltă lume.
Următorul lucru ce şi-l aminteşte sunt cătuşele agăţate de ea şi camera friguroasă; soarele nu mai pătrundea acolo, geamul era mult prea sus pentru a fi văzut exteriorul iar pleoapele ei acopereau irişii înflăcăraţi. O tavă cu mâncare se odihnea pe podeaua îngheţată iar lumina se observa din camera alăturată, împletită cu scurte ţipete.
De data asta, nimeni nu mai putea repara ceea ce tocmai a distrus.