"Iti vine sa crezi,Hope? Eu plec...chiar plec!" spun visatoare incepand sa dansez in lenjerie pe langa rochia lunga si bufanta de culoarea mierii pe care aveam s-o port la plecarea mea.
Plecarea mea. Libera. Asta e tot ceea ce voiam. Voi iesi cu spatele drept,barbia ridicata si cu piciorul drept din curtea castelului. Va vedea tata ca ma voi descurca. Doar nu credea ca daca nu-mi pot folosi puterile o sa ma ascund rapid in camera implorand sa nu mai plec niciodata. Ha! S-o creada el! Ma voi descurca. Cum toata lumea o face ,o voi face si eu. Si cu ocazia asta,partea intunecata,Kali, nu va iesi la iveala. Nimeni nu va fi ranit,iar eu voi putea trai unde vreau eu.
"Imi pare rau ca daca o sa-ti folosesti puterile,chiar si din gresala,tatal tau va afla din cauza mea." vocea trista a pisicii mele ma opreste din a sta prin propriile ganduri,aplecandu-ma deasupra ei si privind-o cu toata dragostea pe care i-o port.
"Stii ca nu poti face nimic sa impiedici asta. Practic,tu nu ma parasti,esti legata de vrajitoare. Doar ele te-au ...hmm..creat. Sa-i spunem asa. Dar nu-mi pasa!" o incurajez,pupand-o pe nasuc si privind-o in ochii ei aurii.
Pe Hope am intalnit-o acum un secol,din intamplare. Venise din satul vecin ,iar eu atunci aveam antrenamentele. Stiu si acum cum s-a bagat in campul de antrenament si cum a fost lovita cu brutalitate de un demon cu care ma luptam. Era doar o pisica normala pe atunci,iar eu m-am speriat tare mult cand am vazut-o intinsa pe jos fara sa respire. Era doar un mic suflet inocent care fusese prins la mijloc,iar eu nu puteam face nimic s-o salvez. In urmatoarea secunda,omorasem demonul fara sa clipesc,dar in acelasi timp fara sa las partea intunecata sa ma controleze. Prima si ultima oara cand s-a intamplat asta. De atunci vrajitoarele au vazut ca se intampla ceva cu mine,asa ca au vindecat-o pe micuta. Iar numele de "Hope" si-l primise ca sa-mi demonstrez mie ,dar si ei ca mai exista o speranta pentru orice. Normal ca de atunci vorbeste si a devenit prietena mea cea mai buna.Dar nu numai ca vorbeste,ghearele ei sunt paralizante timp de cateva minute bune pentru oricine si orice.
"Ai un moment,scumpo?" intreaba mama de dincolo de usa,intrand si ajutandu-ma cu corsetul rochiei.
"Sigur." spun.
"Imi va fi dor de tine ,dar era si timpul sa iesi. Vreau sa stii ca eu nu fusesem deacord cu puterile tale. Dar asta a fost una din regulile tatalui tau." incepe mama,acum privindu-ma in ochi.
"Stiu. Stai linistita,ma asteptam la ceva mai drastic." spun zambind ,apoi apuc mica gentuta de pe pat. "O sa-mi lipseasca camera ,la fel si tot ceea ce e aici." spun aruncand o ultima privire in camera unde am ras ,plans si blestemat viata in ultimele doua secole,apoi inchid usa.
"Si noua de tine,dar o sa te vizitam. Asa o sa faci si tu."spune mama ,coborand rapid scarile. Pentru ultima data viteza.
"Daca nu o sa ma vizitezi,o sa vin dupa tine si in capatul lumii copila. Si nu o sa-mi fie rusine sa te bat de fata cu toti prietenii tai." ma ameninta doica cu lacrimi in ochi,venind si imbratisandu-ma strans.
"Daca se va intampla asta ,doica,nu o sa-mi fie rusine sa iau bataie." spun zambind cu lacrimi in ochi.
"Draga mea verisoara,cred ca rochia asta o sa fie cam demodata." spune Jason,uitandu-se la rochie cu amuzament.
"Cum demodata? Felix abia ieri a terminat-o. E cea mai noua rochie." ii spun ofensata.
"O sa fii surprinsa cat de mult a evoluat lumea in ultimele doua secole." continua Rox,zambind.
"E abia anul 2010. De ce sa se fii scos aceste rochii din moda?" intreb incruntata.
"O sa vezi cu ochii tai. Uite cateva brosuri cu ce tari ai putea vizita.Am fost in toate,sunt superbe!" se lauda Jason,dar cotul lui Lukas il mai desumfla putin.
"De ce Londra e incercuita cu rosu?" intreb cand privesc prin brosuri.
"Pentru ca acolo ai apartamentul unde o sa locuiesti." imi raspunde mama cu capul in pamant.
"Parca ma duceam unde voiam?"intreb rastit.
"Esti in perioada de proba. Si eu am hotarat ca vei sta acolo. Ai un apartament modest,un liceu bun si bani virati in fiecare luna in cont. Ca o fata normala." de data asta imi raspunde tata pe o vocea joasa,dura, privindu-ma de sus.
"Si liceul cand il incep?" intreb putin mai relaxata.
"Vei fi in clasa a 12-a,adică vei avea in jur de 18-19 ani ca o persoana normală. Vei gasi tu o poveste credibila pentru tine.Te descurci." imi spune pe acelasi ton,tata.
"Bine. Atunci...voi pleca." spun incet,ridicandu-mi geanta de jos pe o mana si in cealalta purtand-o pe Hope.
"Imi vei lipsi."
Imbratisari,succesuri si cuvinte dulci din partea tuturor. Famile,prieteni,angajati si cele patru vrajitoare.Dar pentru mine toti imi sunt o familie.
"Cu prima ocazie in care iti folosesti puterile,voi fi la usa ta si te voi târî personal pana aici."ma amentina al meu tata din cadrul usii,privindu-ma in ochi. Pentru o secunda am putut vedea ingrijorare in ei,dar doar pentru o secunda.
"Da-i pace,Chriss!" i-o taie mama,privindu-l aspru.
"E in regula ,mama. Si tati...vei avea de asteptat. Cand voi pasi inapoi aici ,va fi doar pentru a va vizita si pentru ca tu sa-ti dai seama ca te-ai inselat si ca ma descurc singura." spun uitandu-ma direct in ochii lui,care deja incepeau sa se inmoaie.
"Te voi vizita,verisoara!" schimba Jason deindata subiectul,apoi le zambesc tuturor facand pasi mari catre poarta care a fost mereu inchisa pentru mine.
Spatele drept si capul sus -imi reamintesc.
"Tine minte,cand iesi nu vei mai vedea castelul din cauza magiei,dar este o stanca imensa. O iluzie. Dar o stanca in forma de cap de lup este intre stejarii inalti. Ca sa poti deschide portile de afara,trebuie sa te uiti direct in ochii lupului. Ai inteles?"imi explica Aby cand poarta se deschide,vazand in fata un drum impietrit,deoparte si de alta fiind padure.
"Da. Mersi Aby. Pentru tot" spun imbratisand-o strans pe vrajitoarea care mi-a fost atat antrenoare cat si prietena.
"Sa ai mult noroc ,Evelyne! Daca ai nevoie de mine,contacteaza-ma prin Hope." spune inainte ca portile sa se inchida ,apoi sa dispara si sa lase in urma doar un munte foarte inalt.
Buna iluzie! Nici nu-mi vine sa cred ca dincolo de ei este castelul in care am locuit. Aruncand o privire lupului ,sa ma asigur ca este acolo unde a spus Aby,ma intorc catre drumul care duce catre libertate. Am cerut sa merg pe jos,sa vad totul.
"O sa-i fie greu sa se stapaneasca." sopteste Hope odata ce pasesc departe de stanci.
"Cui?"intreb confuza.
"Tatalui tau. Am vazut-o in privirea lui. Crede ca te-a pierdut.". Pufnesc,dandu-mi ochii peste cap.
"Nici macar nu m-a imbratisat. Nu mi-a spus la revedere,doar m-a amenintat ca la prima gresala vine dupa mine." ii reamintesc ,simtind un gol in stomac din cauza lui.
Nici macar o imbratisare.Nimic. Aveam nevoie de ea. La dracu cu orgoliul lui!
"Sper doar sa aiba incredere in mine si sa nu ma urmareasca la tot pasul" spun pe o voce joasa.
"Nu va scapa din ochii mamei tale,nu-ti face griji."
Vad cum padurea incepe sa se rareasca si din povestile mamei,in fata trebuie sa fie satul unde locuise ea.Case micute si saracacioase.
Sigur asta nu erau! Cand ies de pe drumul împietrit ,abia de aveam loc de oamenii care ma priveau ciudat si de masini. Strazile erau pline ,iar casele au fost transformate in cladiri uriase si cat mai multe. Avea dreptate Jason. S-a schimbat totul.
"Ma scuzati. Stiti unde sunt?" intreb prima persoana care imi apare in cale,aceasta privindu-ma ciudat din cap pana in picioare.
O analizez si nu vad nici o rochie lunga. Era imbracata intr-o pereche de pantaloni scurti aproape inexistenti si un maiou stramt ,scurt. Ce naiba de haine sunt astea? Hainele nu trebuie sa ne acopere pielea? Ei bine,fata asta nu stie acest lucru.
"In Kilworth. Cu ce naiba esti imbracata,ciudato?" intreaba mestecand in fata mea ceva colorat in gura.
"Cu haine. Ceea ce vad ca la tine nu sunt prezente." ii spun pe acelasi ton,strangand-o pe Hope la piept.
"Ma rog." spune dezinteresata,apoi ma ocoleste.
"O sa ai nevoie de o schimbare ca sa treci neobservata." imi sopteste Hope,iar eu o aprob.
Intru in primul magazin de haine pe care-l vad,fara a mai acorda atentie femeii care statea dupa o tejghea si ma privea cu sprancenele ridicate de uimire. Gaseste o poveste credibila pentru aceste haine ,Evelyne! Sau vei fi catalogata fata nebuna care a ramas in urma cu anii.
"Ia si pantalonii aia!" ma atentioneaza Hope.
"Nici gand! Nu vezi cat de scurti sunt! Eu nu port asa ceva." ma ratoiesc la ea.
"Pune-i in cos si taci." spune iar eu execut.
Ma schimbasem intr-o pereche de blugi negri simpli si un tricou alb pe care scria power,iar incaltaminte,o pereche de tenesi albastrii inchisi. Asa arata o fata normala? Ma intreb in fata oglinzii,inainte de a ma intoarce la acea femeie si sa platesc tot ce cumparasem,asa cum imi spusese Hope. Hainele mele vechi erau indesate intr-un cos de gunoi din magazin.Nu o sa mai am nevoie de ele.
"Copiii...daca te costumezi ca in secolele trecute ei nu stiu ca atragi atentie." spun cand ma apropii de femeie,care la cuvintele mele incepe sa zambeasca sincer.
"Oh..stiu ce zici. Si eu am avut o experineta de genul cu fata mea care m-a pus sa ma imbrac intr-o printesa o zi intreaga la munca." spune zambindu-mi in timp ce-i intindeam cardul primit de la mama.
Ohh...a înghițit galusca!
Ma felicit in timp ce ies din magazin , privind brosura.
"O sa am de mers in jur de patru strazi pana la primul aerorport. Dupa spusele hartii." anunt pisica.
"Ajungem la apartament in Londra apoi?"
"Da. La noua noastra viata!" soptesc inca visatoare ,oprind o masina galbenă.