- Inca te mai gandesti la el?
- Te-ai uitat vreodata in sus seara?
- Da.
- Ce ai vazut?
- Stele.
- Doar atat?
- Nu. Mai era si luna si cativa nori rataciti.
- Asta vezi atunci cand e senin cerul. Dar atunci cand se apropie o furtuna ce mai vezi?
- O nuanta uniforma de albastru inchis cu pete de gri usor deschis in lumina lunii.
- Gandeste-te ca pentru mine era totul.
- Crede-ma. Nu iti dai seama ce vorbesti.
- Ba da. Cerul era meu, el era stelele si tot cee ace ma mai alcatuia. Seara, cerul fara stele nu este cer. Fara luna nu este noapte, fara nori nu e normal. Ce vreau sa spun e ca avem multe componente ce il faceau a fi un tot unitar. Daca ii lipsea o singura particica, el nu mai era, iar eu nu mai existam. Noi am fost bazati pe spontanitate. Cerul e mereu perfect. Are elemente neexplicabile, iar cand stelele nu se vedeau de nori, atunci ne certam. Mereu gaseam vedeam cate o raza de lumina ce ne trecea prin ochi si ne iertam. Intelege, el a fost universal meu.
- Nu poti spune asta.
- Ba da. El, in ochii mei reprezinta toata culoarea de pe cerul meu.